- Heiii! te zăresc… Da, ești lumina de la capătul așteptării! Heiii! Ne vezi?... Suntem aici, pe balcon, eu și Suflețel! Heiii!...
Toată ziua, Suflețel a fost nerăbdător: - Când vine? De ce nu apare? De ce? și iar: De ce?...
Suflețel te-a zărit și tropăie fericit. Dă din piciorușe copilărește; le simt ca atingeri diafane de fluturași. Mă gâdilă în stomac. Încerc să mă abțin. Râsul năvălește:
- Hi! Hi! Hi!
Vecina se uită spre mine, face un semn spre cap, aşa… c-aş fi dilie. Supărată de hohotul meu, trântește geamul.
- Mi-e bine, iubire! - strig fericită… E atât de bine, iubiiite!... Tu îmi aduci primăvara!...
- Suflețel, vezi? Se întorc cocorii acasă!, iar Suflețel, vesel, mă completează : - Uite, escadrilele de bombardiere!... Bârrr! Bârrr! - imită zborul lor.
- Bîzzz! Bîzzz! Da, Suflețel, sunt bondarii… Trag din greu plasa înserării; au pescuit iar rod mănos de stele.
Bondarii trec, rânduri-rânduri, pe deasupra noastră. Geamurile vibrează, rezonează cu zumzetul lor și eu zumzăi împreună cu Suflețel:
- Zîîî! Zîîî! Zîîî!
Te aștepți să explodeze, din clipă-n clipă, oricare din noi: geamurile, eu sau Suflețel; sau poate toate laolaltă. Pocnesc mugurii magnoliilor: Poc! Poc!
Blocurile privesc cu ochi negri cerul. Câte o stea aruncă firimituri de speranță. Ferestrele se luminează și-și dau binețe una alteia: - Bună seara, vecino!... Bună seara! (Vecinii mei nu se salută.)
Cânt din toată inima: ” Bună seara, iubite! te aștept ca și când, numai dragostea noastră ar fi pe pământ, mai presus…”
Planezi. Îmi atingi brațele. Le întind spre gâtul tău. E atâta calm în atingerea ta. Liniștea se strecoară în noi.
Ne privim. Mă iei în brațe. Stăm pe covorașul verde - Edenul nostru. Îmi așez capul pe umărul tău, iar tu începi să depeni povești. Nu ești Șeherezada și petecul de sub noi nu-i covorul lui Aladin din ”O mie și una de nopți”. Pare obișnuit, dar este vrăjit; țesut cu descântece vechi. Poartă în el multe povești. Dacă nu ar fi poveștile tale, le-ar spune pe ale lui, dar tu ai propriile povești despre locurile pe care le vezi din înalt.
Cuvintele tale izvorăsc, se adună-n oceane, conturează țărmuri. Glasul tău curge molcom. Eu și Suflețel stăm cu gurile căscate. Florile din chenarul covorului se adună încet, încet, mai aproape de noi să te asculte; doar păsările măiastre, sfioase, rămân încadrate în romburile țesăturii. Au muțit cu ciocurile deschise; poveștile tale sunt minunate!
Uneori ești trist, dar nici atunci nu ne plictisim, chiar dacă nu avem internet. Avem patefonul cu o singură placă: ”Non, je ne regrette rien”, avem radioul cu tranzistori, avem și tv-ul alb-negru… sau ne imaginăm fântânile arteziene și privim curcubeul, răsfoim Almanahul Cutezătorii… Tot înainte!, spunem baliverne și râdem cu gura plină cu dulceață de cireșe amare, bem apă rece și ne ștergem cu dosul palmei...
Adormim fericiți. Covorul fermecat ne acoperă. Fire verzi se împletesc deasupra. Florile se apleacă. Păsările încep să îngâne cântecul inimilor noastre pendulând metronomic: Tic!-Tac! Tic!-Tac!
La răsărit, covorul fermecat se deschide ca o carte, iar eu cu mâini tremurânde te iau în căușul palmelor. Le întind spre cer. Te sărut îndemnându-te:
- Zboară! Ești liber – iubirea mea! Înalță-te!
Suflețel e supărat; ar fi vrut să rămâi. Bosumflat își lasă colțurile gurii și plângăcios mă ceartă: - De ce l-ai lăsat să zboare? Ești o rea! iar eu îl amăgesc:
- Hai! Hai, că avem treabă!
Împreună întindem covorul la soare. Razele gâdilă straturile de flori țesute rânduri-rânduri.
- Suflețel, să ne uităm atent, să vedem ce voinic răsare primul! - încerc să-l duc cu vorba.
V-am spus că acest covor e fermecat…
”Voinicul Ghiocel ridică pălăriuța să culeagă roua, își drege glasul adresându-se consoartei:
- Hîm! Lăcrămioara! Fa, n-auzi? Iote ce decapotată roșie a trecut! Vrei să iau una la fel și să colindăm haihui?
- De ce mă trezești cu noaptea-n cap? Iar tragi clopotul? Vrem să dormim! - îi reproșează aceasta adunându-și pruncii - copii miniaturale ale lui Ghiocel.
- Of, femeile astea! Aseară știam ce vrea - o mașină roșie, acum vrea altceva… Of! of! își pleacă Ghiocel supărat clopoțelul. Am să tac!”
Tac!
De vizavi, vecina se uită spre covorul meu bodogănind… Aceleași vorbe în fiecare dimineață:
- Oameni buni, uitați-vă!, iar și-a întins nebuna vechitura spălăcită la aerisit. Culcă-te, fa! în casă. Nebuna naibii! Duce-ți-o, măi, la ospiciu! Aruncă, nebuno, zdreanța aia! Cine dracu’ mai poartă astăzi scoarțe oltenești?
Dar mie nu-mi pasă ce spune lumea. Deschid brațele strigând:
- Doamne, ce mult te iubesc!... Heiii! Te iubesc! Te iubesc!
Zefirul îți poartă râsul, iar ecoul lui – verde iarbă, descrește între zidurile din voi:
- Te iubesc!… esc… esc… esc… esc… esc…
Hei, voi!, suflete cu aripi frânte… înrădăcinaţi în betoane… Ce proști mai sunteți!
-->
Comentarii
Mulţumesc, Lenuş şi Ioan Muntean, pentru lectură şi mesajul vostru. O seară plăcută!
Am lecturat cu plăcere