Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis
stau şi privesc pe fereastra acestei toamne
cum se deschid din nou rănile timpului,
cum se deschid din nou rănile timpului
şi sângerează
frunze îngălbenite,
must înroşit,
melancolie,
lumină crepusculară,
amintiri de vară,
poezie…
Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis
stau şi privesc pe fereastra acestei toamne
cum se deschid iarăşi rănile cerului,
cum se deschid iarăşi rănile cerului
şi lăcrimează
ploaie rece, negură, întristare,
păsări călătoare,
melancolie,
rugăciuni de sfinţi,
raze de soare cu dinţi,
poezie…
Pe fereastra acestei toamne
tac şi privesc
cum se deschid din nou rănile timpului
şi sângerează,
cum se deschid iarăşi rănile cerului
şi lăcrimează,
precum Hristos când a murit Lazăr un pic…
şi nu pot să fac nimic.
Numai că din sânge de timp
şi din lacrimi de cer,
după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte,
iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte,
înmuguresc,
înfloresc
şi rodesc
crucile mormintelor,
iar eu simt cum îmi cresc
aripi de primăvară
când ascult cu inima
ecoul cuvintelor:
“Lazăre! Vino afară!”
-->
Comentarii
Recitit cu placere.
Păi da, că primăvara este un nou început, de fiecare dată, nu? Citit cu drag,