Egoul surzilor



Cândva, în toate mă aflam, ca un hoţ de clipe efemere,
Din “Noul Testament” îmi dedicam câte o rugă şirului de iele.

În pieptul visului mai sunt întors din focul Iadului,
Cu trup de lut acelaşi gând, cenuşa risipită în suspinul neamului.

Această ţară care arde în toamna unui plop bătrân...
Cu toţii suntem o scrisă carte ca frunzele căzute-n chin.

Cu feţele-npăienjenite ne-aprindem tainic, ne vânăm,
Cu ochi închişi, lăcaşe sfinte, străinilor le dăm.

Din testamentul urbei noastre veacul acesta ne lipsea.
Slujea o boală de colaje, la parastasul umbrelor era.

Plin de venin, părtaş păgân, nuntea acest copac străbun...
Dar până unde? Până când? Vom da bir cu fugiţi de drum!?

Miracolul... aceeaşi coasă, seceră tragic ani întregi.
O, Patrie, vândută casă! La ce spectacol mai alergi?

Tot noi suntem anii pierduţi, tot noi suntem MIRACOL,
Iar vina Castei face punţi la vizionat spectacol.

Cândva, în toate mă aflam...atunci ca şi acum.
O, Patrie, si cum spuneam: Doar ţie mă supun!

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentarii

  • Frumoase versuri...Felicitări!

  • adesea gândurile îmi sunt cutreierate de versuri pentru patrie dar  mă sfiesc din cauza atâtor cântăreţi la comandă  ale căror cântări am fost obligat o viaţă să îi  citesc, să îi învăţ şi să-i suport.

    Poate că voi reuşi să trec acest prag psihologic. versul tău este un prim ajutor.

    Mulţumesc !

Acest răspuns a fost șters.
-->