ereziile poetului
poetul a înnebunit, vorbeşte pe limba frunzelor,
pe limba florilor, pe limba arborilor, pe limba păsărilor,
vrea să bea roua de pe aripile privighetorilor,
doreşte să sape galerii pe sub pământ să-şi descopere
propriul mormânt; trimite scrisori în cer, cerând iertare
pentru ereziile lui, încet, dureros, cu câte-un spasm
cu câte-o spaimă doarme noaptea în coşmaruri
visând metafore din arena gladiatorilor singuratici,
are în orbitele goale zădărnicia lumii ca teatru,
vede pădurile dormind, aiurând printre fruzele în somn
şi aşteaptă primăvara să rupă din carnea unui trandafir
acel roşu care îl transfigurează în lumea dragostei
unde se vede ca o rană pe genunchiul iubitei,
mâncat de zeul Eros, gustat încet-încet, amuşinat,
în mirosuri dulci de parfumuri din Ophir, unde plouă
cu capete de îngeri pe biata lui frunte-n delir;
deasupra lui este întotdeauna un cer pustiu peste care
ţipă albatroşii prigonind valurile care-au ucis
toţi corăbierii, pierduţi, azvârliţi printre stâncile
legendare pe unde poposise Ulise la întoarcerea lui
acasă la frumoasa Penelopă, câmpiile din elegiile lui
cer jucăriile gloriei pe care nu le doreşte;
noaptea îngândurat şi nebun printre ruine trece adesea
scriind câte un poem pe pereţii plini de păiejeni
sau perorând efebilor din sarcofagul de granit
din Luxor, printre portalurile prăbuşite…
miercuri, 4 februarie 2015
-->
Comentarii
Poetul nu este el dacă nu comunica cu arta, iar toate cele enumerate reprezintă înainte de toate arta, o artă lăsată de DUMNEZEU