Urc măsurând treptele vremii
până-mi ruginesc anii şi freacă,
de simt în oase clipele cum alunecă-n durere
şi-n genunchii moi se opintesc.
Nu ştiu
cât de acri sunt strugurii necopţi ai morţii
dar las să-i culeagă mierla neagră
pe care o iubesc şi-i caut cuib
în tufişurile tale de verdeaţă.
Doamne,
mi-ai pus stropi din lacrimile tale
în căuşul palmelor
ori bruma venită prea de timpuriu,
lasă totul ca pe o întâmplare
căzută de pe buza nopţii
şi îndepărtată de soare!
Eu încă mai sunt
în poezia sufletului tău
cuvântul în care te-ai întrupat
şi-l scriu.
-->
Comentarii