Asmut întrebarea ce n-are răspuns.
Și hărțui urcarea ce-i doar numai dus.
Și caut pricină că timpul, vai!... trece.
Și sudui întruna, desfac firu-n zece,
Turbată alerg, scârbită-s de zgomot.
De-ar fi doar o toană, dar asta nu-i tot.
Și plâng și mă zbat și-s foc de furie,
Mi-e tulbure mintea de-atâta mânie.
Prin gânduri război, nici vorbă de pace;
Armură de piatră vrea trupul să-mbrace.
Dă-mi, Doamne, o mască, sătulă-s de Uf!,
Căci sufletu-i plin de-al vieții năduf.
În vaiet șcrâșnit îmi culc speranțele-n vise,
În zori, la trezire, le văd năruite, ucise.
Mi-e ciudă pe mine, dușman îmi sunt mie.
Fă, Doamne, ceva și stinge această stihie!
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Mulțumesc cu sufletul, Mihai, Dorina!
O luptă cu sine e viața mereu.
Curajul adoarme în trupul de... EU,
Dar gândul că trebuie să lupți
Te-ajută să urci munții abrupți.