Plânge într-o încăpere a inimii
el nevăzătorul închis în sine,
omul cu gândurile dispuse pe verticală
într-o coloană prin care urcă visele.
Pune flori sub tălpile femeii
şi o sărută mai sus de glezne,
cuvintele nu se mai spun, se ating
ochii lor prind cerul sub pleoape.
Simt cum noptea se dezveleşte de întuneric,
sub hainele ei fluide pielea arde
şi te cară prin sângele-i feciorelnic
ca pe o madonă prin vis.
Luminând intinderea albă a somnului
vede plinul paharului ca ajutor
şi până la istovire se aruncă în luptă
cu armele pe care nu le mai are.
Când totul trece ca o vizită medicală
bucuria se ascunde în alb
timpul îngemănat cu un fluviu
curg mai departe fără să ştie
până unde.
-->
Comentarii
Frumoase versuri