Nopţii i se cere să fie neagră,
înaltă şi dezmierdată,
sculptată în abanos.
Stelele privesc întunericul cu reticenţă
căutând umerii copacilor sub norii de vâsc
luminând până-n subteranele cerului.
Ziua prinde o întorsătură de iederă,
urcă pe stâlpii porţilor înflorind timpul,
îmbracă precum sunetele cântecul
şi-i cerne zăpezile bucuriei în suflet
înobilând fructul cărnii în pântec.
Iar când se va naşte cu voroneţul în ochi
de se vor supăra culorile toamnei,
între mine şi tine nu mai încap îndoieli.
Un început de os va creşte în loc,
nicio frontieră nu va mai avea vămi
şi iubirea se va zidi pe sine nestigherită.
-->
Comentarii