Femeia ce-mi locuieşte-n suflet
e o apă străină
pe care o beau de sete
şi nu mă satur.
Ea s-a retras în memorie,
stă-n cuvintele pe care le spun,
între minciună şi adevăr
cu dreptul de veto
necontestat.
E unică şi celestă în felul ei,
mântuită-n simboluri
sub care alunecă prin pletele Domnului
cu o mână tremurată.
Lumina nu mai sare în aşchii,
umbra nu mai coboară
în oglinzile scut de uitare
sparge clipa văzută în trecere.
Iat-o îngândurat născătoare
în carnea cuvântului copt,
sunetul pe care-l cântă
fiului meu luminând viitorul.
-->
Comentarii
frumos poem!