Femeia mea
e ca o apă străină
pe care o beau de sete
şi nu mă satur.
Ea s-a retras în mine,
stă-n cuvintele pe care le spun,
între minciună şi adevăr
cu dreptul de veto
la piept.
E unică şi celestă mai mult,
mântuită-n simboluri
sub care alunecă prin pletele Domnului
o mână de linişte.
Lumina nu mai sare în aşchii,
umbra nu mai coboară
în oglinzile scut de memorie
pentru clipa văzută în trecere.
Iat-o îngândurat născătoare
în carnea cuvântului,
sunetul pe care-l strigă
fiul meu luminând viitorul.
-->
Comentarii