Eeehehe...
timpul. Nu. Nu îl am sau el pe mine. Nu ştiu. Cocoţat, de vreme,
între cer şi pământ,
mă caut cu zgomotul şoaptelor printre tăceri, scormonesc printre cuvintele din cer, le aşez pe pământ, toamna, când cad frunzele, ca un covor, ca un tablou pictat cu mâinile, fără pensule, nu le am, nici pe mine nu mă am,
doar,
mă privesc, ca la un film, cu mine într-un rol şi nici regizor şi nici scenarist nu sunt.
Nu. Nu pot să (inter)_vin,
ca atunci,
nici atunci,
când luntraşii (mă) vâsleau dintr-o clipă într-alta şi vieţi şi timpi se perindau cu mine, tot, strigam în tăcerea mea fără să schimb nimic,
n-aveam timp
sau
coinşii să plătesc drumul întors spre înainte şi ghinde cad
cu timpul.
02.10.2017
-->
Comentarii
multumesc din suflet Aurelia, o noapte binecuvantata, Marius