Am ajuns la capăt, la un capăt.
Mă mai despart trei paşi de el. Îi văd ţărmul, dar nu,
nu e ţărm de mare, e cela dintre cer şi pământ, între roşu şi albastru.
În timpul ăsta, mi-am scanat ultimele bătăi, pe bandă.
Mi-am luat liber,
apoi,
mai mult,
să-mi ascult tăcerea,
să ştiu să o tac
(şi eu mai bine când se trece timpul).
Nu ştiu de ce, tată, când stau de vorbă cu tine, lumea-n jur se aplaudă, se curge pe obraz de minte şi se vorbeşte doar de noi, de parcă lutul meu, de aici, se uneşte cu lutul tău, de acolo şi de Suflet nimic.
Atât, vezi?
De dor doar se vorbeşte,
nu se tace,
nu se simte
şi
când te gândeşti că dorul
e totul şi nimic
nu îmbrăţişează mai cald ca el
şi
viaţa se curge
şi
moartea se naşte
şi
lumina se (a)prinde în trepte.
15.10.2017
-->
Comentarii
eu iti multumesc Aurelia, o zi asa cum ti-o doresti, Marius