Noi, oamenii, ne deprindem uneori cu iluzia că o experiență dificilă precedă una bogată în fericire, care răsplătește victoria noastră asupra încercărilor depășite. Ori, printr-o nescrisă lege a firii, șirul de încercări se prelungește la infinit sporind gradul de dificultate pentru a ne construi prin noi înșine. Punctul la care ne oprim ține de puterea și slăbiciunea noastră. Iată ce am gândit la lecturarea romanului Mărturisesc, sunt vie!, creație de excepție prin care Maria Elena Chindea, cunoscută și ca Gerra Orivera, ne destăinuie o experiență unică, începută pe pământ, cernută de concepții pe plan astral și continuată înapoi pe pământ întocmai pentru a-și încerca meritul de a deține un tezaur divin pe care Gerra îl împărtășește cu noi, cei care ne putem bucura de el.
Nu alta este direcția volumului de poezii Foxtrot cu Dumnezeu, care, asemenea romanului mai sus amintit, pune la dispoziția cititorului o viziune deloc comodă, cu atât mai complicată prin aparența libertină pe care și-o asumă titlurile celor două volume. În fond, cuvintele Gerrei Orivera sunt alese cu scrupulozitate, ca o invitație la valsul astral, invitație pe care o acceptăm sau o respingem după cum dorim. Pare un paradox faptul că valsul astral se derulează aici – mai bine spus, și aici, pe pământ.
Poeziile Gerrei Orivera, la prima citire, dispun de un flux psihologic agitat și complex, amestecând linii drepte și curbe într-o dezordine sinceră, asumată. Scenariile oferite sunt nu doar mai mult decât dinamice, ci pe alocuri chiar agasante, ca într-o mișcare browniană ce urmează, totuși, un curs asupra căruia autoarea, aici simțitoarea, martora directă, deține controlul. Ceea ce vine din necunoscut și trece pe lângă noi cu viteza luminii pentru a se pierde în alt necunoscut – căci, nu-i așa, în lumea astrală totul este lumină – o face cu deschiderea de a ne permite să prindem o frântură din această materie care se confundă cu lumina și, deci, un foton din raza care ne-a lucit pentru o clipă.
În raport cu planul terestru, poezia Gerrei Orivera este de o ținută existențialistă, manifestând exigențe în cântărirea și observarea lumii, dar și profunzime în dezvăluirea acelui portal de care autoarea ne asigură că există, fără a-și aroga exclusivitatea asupra lui. Aproape tot ce vede, tot ce simte, dispune de proporțiile astronomice așa cum le pot privi ochii care au stele în loc de pupile. Dragostea și prietenia, onoarea și sinceritatea, viața și moartea sunt pe jumătate aici și pe jumătate acolo, în planul desăvârșirii. Iar forța verbului poetic nu trece peste ironia plastică, chiar luminiscentă, cu care Gerra face un bilanț scrupulos al tarelor societății, cu pretențiile și aparențele jucate la barbut de omul contemporan, pe aici artificial, pe acolo demn de milă.
Să ne referim, de pildă, la poezia Regele e gol și țipă din gaură de vierme, pamflet „în cinstea” tipului de individ care se măgulește în poziția de mic conducător crezând că deține secretul vieții și al morții. Versuri precum „litanie cu orbitele goale îți umple derma de lepră/ te minți că/ trepăduși cu pădurile-n spinare au dizlocat geana/ pământului din vocala arhetipală” sunt elocvente pentru focul necruțător care mistuie parvenitismul, pseudocalitatea, suficiența de sine etc. Autoarea nu se mulțumește doar să privească cu un ochi critic și să semnaleze cu strigăt din toți rărunchii aceste aspecte sinistre, ci le „împinge” înapoi la origini prin dezbrăcarea lor de mantia sterilului spre a le arăta în splendoare „derma plină de lepră”.
Limbajul poetic al Gerrei Orivera abundă de licențe precum „laxitatea secundei”, „lume cronofagă”, „fiertura prezentului”, „morminte cordon ombilical”, „mâneca spațiului canibal”, „vâscozități de bordel”, „dintre ruinele cenușiului îi creștea prea multe capete” etc., care, prin grotescul de imagine, stârnesc repulsie sau, poate părea surprinzător, curiozitate în demersul înțelegerii existenței pe pământ. Regăsirea acasă, între astre, nu constituie o demisionare din fața anxietății care amenință omul între oameni, ci locul de tihnă după o lungă corvoadă de demascare a acestui normal grotesc.
Poezia Alpinism cu Dumnezeu propune o viziune a divinității căreia autoarea îi atribuie valențe personale; omul și Dumnezeu coexistă din vremuri incomensurabile, punctul lor de uniune fiind patima, angoasa. Versurile sunt ermetice, dar nu compacte; criptice, dar nu ezoterice; misterioase, dar nu incomprehensibile. Gerra Orivera opune evoluția pe verticală celei pe orizontală, așa cum vedem în metafore precum „ruguri” și „vertebra timpului”, simboluri ale purificării prin mistuire și înălțare spre infinit prin cuvânt, acolo unde Dumnezeu caută odihna.
Iubirea, așa cum este ea promisă în poezia Pregătesc altă pânză nu îmbracă pelerina capriciului edenic, poate chiar desuet, fiind aici un mijloc de explorare a complexității spirituale. Celui care își trăiește viața sub imperiul luptei vanitoase, aducătoare de moarte, femeia îi înfățișează o iubire pe tiparul urmărit de acesta: „sunt iubita ta dar nu pot veni singură la întâlnire/ îmi scot cimitirele la plimbare/ las acasă doar soclurile limba vorbită de ele e scoasă/ demult din uz” (...) „nu pot fi tabloul încartiruit în rama războaielor tale” (...) „forturi mestecă secunda canibală în care te-nchizi” (...) „sunt iubita ta/ aș fi putut fi steaua de mare”. Femeia este o siluetă carnală vagă, fugară, născută din bărbat și întoarsă în el pentru a-l naște, dar nu înainte de a fi parcurs periplul perpetuu al vieții, acel șablon de la care se impune repaus, așa cum vedem în poezia Jurnal de toamnă târzie și de Evă repatriată.
Viața și moartea, două teme frecvente în poezia Gerrei Orivera, cunosc momente de contopire în punctul care devine infinit, așa cum strălucit este redat în versurile: „dumnezeu se ridică din pulsația inimii/ galaxiile picură din cearșafurile dragostei”. Viața și moartea ajung chiar să fie una și aceeași, iar perspectiva asupra fiecăreia dintre ele ține doar de conduita morală, spirituală a omului. De aceea am fi în eroare să credem că moartea este acceptată cu detașare de către cugetătoare, primită ca un sfârșit, când ea este o prelungire a vieții într-o dimensiune astrală, o metamorfozare a trupului-patimă în trup-lumină. Iată de ce viața și moartea cunosc aici maxima intensitate a simțămintelor puse pe ritmuri de „Foxtrot cu Dumnezeu”.
În concluzie, poeziile Gerrei Orivera sunt de o factură îndrăzneață, matură și complexă, ele constituindu-se în principii-forță ce definesc spiritul de neclintit al omului înnobilat de experiențele trăite. Se poate spune, în oarecare măsură, că avem în fața noastră și o poezie de revoltă, dat fiind tonul versurilor, exigența cu care sunt privite și cântărite aspectele vieții omenești. Universul în viziunea autoarei, așa cum ne este redat cu generozitate, are forma unui cub cu toate fețele la vedere și, chiar dacă ne raportăm la planuri ori suprafețe plane, nu putem să nu distingem a patra dimensiune, aici nemaifiind timpul, ci infinitul. Poeta nu construiește și nu impune axiome, ci redă în versuri epifania transuniversală la care a fost martor de aici, de pe pământ. Acolo unde totul tinde către o stare cu energie minimă și dezordine maximă, Gerra Orivera vede o reconfigurare a ordinii. Astfel, invitația la Foxtrot cu Dumnezeu pe ritmul muzicii astrale oferă un prilej de sărbătoare universală, aceea care încununează triumful luminii. Lectura acestui volum de poezii este când amețitoare ca o cursă de montagne-russe, când ușor repausată pe un colț de stea pentru a continua aceeași călătorie către destinația finală: spiritul-lumină, scânteia stelară din care ne-am născut.
Paul Rotaru,
16 august 2014
-->
Comentarii
Gabi, printre altele, mă ocup și de recenzii. Desigur, fac asta numai cu acordul autorilor.
Ferice de cel ce se poate bucura de o recenzie atât de minuțios analizată și profesional scrisă!
Un sâmbure de invidie mă încearcă citind promisiunea ta, Paul!
O foarte mare surpriză pentru mine a constituit publicarea acestei cronici! Nu mă așteptam, mai ales după atâția ani! Țin minte spusele poetului care are grijă la editură de publicarea volumelor mele, care citind prefața m-a întrebat plin de umor dacă poate să publice doar prefața fără poezii! :) E bine că măcar aici această radiografie literară este vizibilă, având în vedere nișa foarte subțire în care respiră versul meu! Deși ca poet Paul Rotaru vibrează cuvântul pe alte planșe cromatice decât mine - la nivel de viziune mi-a perceput arcadele dimineților și focurile oceanice. O cronică de nota 10 - pentru care îi sunt profund recunoscătoare și sper că voi mai avea parte și de altele!
Extraordinară cronică de carte! Felicitări amândurora!