Crângul este atât de tăcut,
e liniște, numai calde șoapte,
Glasul vântului îl ascult,
frunzele se plimbă-n noapte.
Toamnă frumoasă ne-nvăluie,
este rece atingerea ploilor,
La geamuri vântul tare stăruie,
simt numai mângâierea privirilor.
Frunzele pe ramuri nu mai revin,
una tristă se așează pe bancă,
Gonită departe de vântul hain,
la noi vrea să se întoarcă.
Am multe frunze roșii acasă,
ochii mei privesc atenți înapoi,
Norii grei peste crâng se lasă,
eram lângă frunză amândoi.
În ea mai era un pic de viață?
pe bancă se-ntoarce întristată,
O frunză din copac tremurătoare,
unde eram fericiți noi o dată.
În liniștea miezului de noapte,
lângă frunză pe bancă liniștiți
Printre culorile toamnei roșcate,
numai de iubirea frunzei ocrotiți.
18.10.2020
-->
Comentarii
Nu știu dacă ați încercat un crez poetic sau o simplă meditație asupra înstrăinării dar sigur ați avut un moment de poezie.
Inspirație și forță de muncă.