„Gândul cuvintelor” nu mai e de mult străfulgerare prin materia densă. Subzistă o anume subţirime de emisie, o bandă îngustă, delicat-sonoră, în care se înregistrează informaţia. În „Gândul cuvintelor”, însă, Marius Zinca se detaşează de registrul liric, pentru a se instala în cel reflexiv-epic. Iese din trup şi priveşte, ascultă, fără să intervină, tot ceea ce înseamnă lume concretă şi dublul ei: ... era ceva serios şi împăcat/ în toate mişcările lui,/ cu o privire adâncă, întors înspre gânduri/(...) Era într-un fel de predare./ În tăcerea ce părea că merge/ până la marginea lumii,/ era un acord/ între el... şi el. („Acordul”)
Povestea începe cu soarele sus, un soare evocator de absenţe, cu imagini şi emoţii confuze, cu spaime imposibil de despicat în două, în trei, în patru, până la suprimarea lor de tot: Se credea pierdut./ Abia îndrăznea/ să se mişte/ în deşertăciunea zilelor/(...) Se mira de simplu’ fapt/ că viaţa continua. („Continuare”).
Şi continuă, într-adevăr, cu gesturi mici, în prelungirea reflexelor de viaţă interioară, gesturi care nasc ritualuri, care pun în operă o existenţă nesigură, dependentă de multe, foarte multe, poate chiar prea multe complicităţi.
Întreg volumul – „Abordare închisă”, „Felia de zi”, „Incomodă impresie”, „Dezordine morală”, „Ciudăţenia situaţiei”, „Nerostite”, „Zâmbet ceţos” etc. - lasă impresia unei introspecţii chinuite, ca o pedeapsă, muncă silnică. Autorul ispăşeşte. Ispăşirea lui e un ţipăt însă. Un strigăt de ajutor. Îl va primi ajutorul acesta? Sau va rămâne cu ţipătul deschis şi cu mâna întinsă? Autorul ispăşeşte, este ceea ce trebuie să reţinem. Nimic altceva nu mai contează.
DENISA POPESCU
-->
Comentarii