Gândul acestei dimineți

[AureliaAlbAtros]

      O dimineață din luna lui octombrie, plină de liniște, c-un aer curat, c-un cer plin de stele, carul mic, carul mare, o constelație plină de mister… nici vântul nu se mai zbate printre frunzele îngălbenite ale pomilor… O lumină difuză care prevede o zi însorită de toamnă. Nu contează cum va fi ziua, contează această atmosferă de calm și armonie afectivă. Un mister care pentru unii, cei care se pregătesc să plece la o nouă zi de muncă, nu contează, dar pentru mine înseamnă mult, înseamnă amintiri frumoase, înseamnă echilibru, înseamnă mulțumire…

   Sub influența acestei stări de bine, undeva departe, nu știu exact unde, un suflet melancolic, cu siguranță, într-un colț de casă, va cânta la pian. Poate n-o fi adevărat, dar așa vede/simte gândul meu din această dimineață de octombrie.

Pentru că un Om care nu se dă bătut va coborî sau ridica mereu unde alții nu o fac… Din fericire, mai există oameni care știu a aprecia, a dărui. Dăruiesc respect, iubire, mulțumire, pentru fiecare zi pe care o trăiește în armonie cu el însuși și cu tot ce-l înconjoară.

[Ioan Muntean]

Spațiul cosmic (marcat de „carul mic, carul mare”) se înglobează armonios în cel terestru, sugerând o liniște deplină prin personificarea vântului care „nu se mai zbate”. Textul construiește o antiteză discretă între pragmatismul celor care „se pregătesc să plece la o nouă zi de muncă” și profunzimea observatorului, pentru care acest moment înseamnă „echilibru” și „amintiri frumoase”.

În plan spiritual, starea de reverie generează imaginea sinestezică a unui „suflet melancolic” care cântă la pian, o proiecție a propriei sensibilități. Finalul capătă valențe morale și existențiale, sugerând că frumusețea lumii este salvată de acei oameni rari, rezistenți („un Om care nu se dă bătut”), capabili să prețuiască misterul vieții.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]