(Foto de aici)
Am ținut prizonier un întreg univers
Și, în palmele-mi reci, bolta de stele;
M-am trezit în durere cântată în vers
Și pe strune cu lacrimi amare și grele.
Am crezut idiot, și-am sperat absolut
Și-arogant, refuzând să-nțeleg relativ;
M-am trezit anonim, peste zări neștiut,
Un poet trist, smintit, și în toate tardiv.
Nu găsesc infinitul, chiar de-l caut avar,
Nu mai văd nemurirea la capăt de drum,
Mă trezesc în tristețe și adorm în calvar
Ascunzând amintirea în visare și scrum.
Poate-am fost fericită odat’, nu mai știu,
Poate zâmbetul meu a clădit universuri,
Azi mă simt o paiață, nebună-n desfrâu
De cuvinte, ce cheamă cumplite eresuri.
-->
Comentarii
Mulțumesc frumos.
Durerile evoluției interioare, ilustrate poetic! Fain!
Poate-am fost fericită odat’, nu mai știu,
Poate zâmbetul meu a clădit universuri,
Azi mă simt o paiață, nebună-n desfrâu
De cuvinte, ce cheamă cumplite eresu
Minunat, felicitari..!
"... zâmbetul meu crează universuri, ..."
Foarte frumos!