graiul e cetatea mea
graiul e cetatea mea
în care mă ascund mereu
să torc sfintele cuvinte
în altar lui Dumnezeu.
dacă moartea mă colindă,
în ajunuri de-nceput,
tu, cetatea mea cea sfântă,
lasă-mă ce-am fost:
pământ.
lasă-mă să văd în zare
mai adânc, cât de departe,
zădărnicii pustiitoare,
de după dincolo
de moarte.
în umila mea cetate
un înger a murit acum,
de prea multă singurătate,
plângându-şi urmele
pe drum.
zeul meu-un arlechin,
c-un ochi râde
cu-altul plânge,
îl văd cum se zbate-n chin,
va muri sau
va învinge?
vine iarna, cu zăpadă,
unde eşti, copilărie,
să mai fiu
ce-am fost odată,
năzdrăvanul din poveste
ce-a băut din apa vie…
vineri, 27 noiembrie 2015
-->
Comentarii