Halucinând albastru
Mă-mbăt în absolutul pur,
albastru. Și, ceața din jur,
mă farmecă; când, fără rost,
dispare-n trup sleit, anost.
Înnebunind sub cerul surd,
învălui noaptea. Și, absurd,
mă zbat în dor, izind pustiu
pe-un cer de stele, fumuriu.
Mă-mbăt, credință și altar,
cu rugă goală. Și, amar,
din infinit de-albastru plin,
mă sparg în cioburi, anonim.


Comentarii
Vă mulțumesc!
Minunate versuri!
Superba!
LIKE!