Fecioara Maria îmi zâmbeşte blând din icoana pe care o port în inimă.
Dincolo de noapte şi de zi te-ai întors de departe, iar eu, respirând aerul tău, m-am întors parcă acasă după ce am rătăcit o viaţă întreagă. Sufletul mi-a fost mult timp pribeag, dar am învăţat să nu mă mai tem nici de viaţă şi nici de moarte. Am îngenunchiat în faţa ta precum în faţa unui zeu pământean pe care îl cunosc dintr-o altă viaţă.
Odată cu tine s-a întors poezia plină de patimă de care uitasem pe nesimţite. V-aţi întors împreună într-o seară de aur, pe la mijlocul toamnei, când colbul vieţii mă acoperise cu totul. Şi am înţeles că cerul este încă deasupra mea şi că-mi este îngăduit să privesc spre el după ce am trecut Styxul vâslind cu îndârjirea unui gladiator.
Şi m-am trezit în Grădina Edenului, mai tânără cu o viaţă, iar tu mai frumos decât zeii din cerul meu. Am închinat cupele ca la o altă cină de taină, iar stelele coborau încet peste noi. Pământul meu devenise un cer mai albastru decât însăşi poezia şi în noi ardea focul lui Prometeu sfinţit cu agheasmă de la ultima rugăciune. PĂŞEAM DESCULŢĂ PE CALEA LACTEE, IAR TU MI-AI ÎNTINS MÂNA ŞI AM TRAVERSAT ÎMPREUNĂ CERURILE. Cuvintele noastre s-au făcut biserici pentru rătăciţi şi îngerii zburau la dreapta noastră. A mai trecut o noapte cât o viaţă...
Dimineaţa ne-a surprins râzând ca acum o viaţă şi ceva, când copilăria mea se închidea în braţele tale, iar trupul tău mirosea ameţitor a poezie şi a iubirea dintâi.
Fecioara Maria mă priveşte din icoana pictată, dăruită de mama. Îi mulţumesc din nou pentru eternitatea regăsită într-o stea, la mijlocul toamnei de aur.
25.06.2015
Praga
-->
Comentarii