Marius Zinca recuperează alert vieţi netrăite. Atmosfera acestor insule de vibraţie este neliniştită şi, pe alocuri, crudă. Planete incerte, cu marginile încă nedefinite, siluete când şi când, în cele din urmă una singură, uriaşă, pulsând peste timp şi spaţiu ca primul om la facerea lumii.
Idei vagi sub lumina crudă este, în opinia mea, versul care răstigneşte, într-o cruce lirică, volumul de faţă. O abundenţă de puncte de suspensie. Ce lasă neterminat Marius Zinca? Ce nu se lasă comunicat prin filtrul Marius Zinca? Zgomotul vocilor, surd/ lungea existenţa neantului/ până la nisipul din abisuri (Neant).
Poetul are o voinţă admirabilă. Se agaţă, de detaliu şi de verbul scrâşnit, cu disperare, terorizat parcă de ceea ce vrea să spună şi nu poate. Aerul e umed, răcoarea e sărată, ochii se ridică spre tâmple, lumina verzuie a amurgului tulbură voluptatea, blândeţea de copil a zărilor soarbe cuvintele – e destul ca să poţi prinde între pleoape imaginea unei apocalipse subiective căreia, pe undeva, şi tu, atât de diferit de creatorul ei, îi găseşti o justificare.
Marius Zinca sfârşeşte, cu acest volum, un ciclu de exerciţii de respiraţie – În liniştea unui colţ de cer,/ sentimentele se uniformizau/ savurând plăcerea, respirând (Uniformizare). Sunt convinsă că toate eforturile de până acum n-au fost în zadar.
DENISA POPESCU
-->
Comentarii