Pornii în sus, printr-un tunel de umbre,
Spre o lumină, ce se depărta
Pe drum m-opriră niște umbre:
- Vii sus când fata te-o ierta!
- Dar nu-s cu ea! Sunt singur de vreo lună
Și-n bună pace noi ne-am despărțit!
Umbra, plecând, s-a-întors doar să îmi spună:
- Nu știi, nebune, cât a suferit!
Am revenit ca duh zburând ca gândul,
Și te-am văzut - O, suflet oropsit!
Plângând, mă căutai prin lume.
Cât mă iubeai! Iar eu te-am părăsit...
Atât de tristă! Val de resemnare.
Te-am luat în brațe și te-am încălzit.
Nu m-ai simțit și nu știam cât doare!
- O Doamne, tare-am mai greșit!
S-a luminat, simt dragostea divină
Iar umbra mi-a zâmbit, m-a mângâiat.
Apoi zării tunelul și lumină,
Și-am înțeles că fata m-a iertat...

Comentarii
Mulțumesc Lenuș ca de obicei ești drăguță și apreciezi ceea ce postez!
Frumoase versuri!