Am lăsat caprele cu ceilalți băieți și m-am afundat pe cărările umbroase ale cimitirului să-l caut pe Tataia meu. Da... Tataia meu s-a dus la Domnul cât eram plecat la sanatoriu și eu nu știam...
Am trecut pe lângă niște morminte pompoase, cu cavou și flori ascunse după ceva sârme ghimpate să nu le fure lumea rea...
Ce flori frumoase și multe! Și eu nu-i duc la Tataia meu nici una! Ce-ar fi să iau și eu una din margine că, uite, chiar în margine a ieșit una, parcă să mă invite! Mă uit în jur: nimeni! Citesc pe cruce Bostan Cutare, Bostan Cutărică și alți Bostani până mai jos.
Ei au destule... ia să o iau eu! Mă apropii fluierând cu privirile în altă parte, mă plimb de vreo două ori în sus și-n jos și mă aplec s-o iau. Am luat-o dar aud voci și doi care se apropie din cealaltă parte. Las floarea, să nu mă prindă cu ”mâța-n sac” și mă ascund după un cavou mare, cu două capace imense.
Un om cu o săpăligă se oprește chiar la Bostani și se apucă de treabă. Vede și urma de floare, mai încolo și floarea ruptă căzută pe jos și spune:
- Ia uite ce-au făcut nenorociții, înțepenile-ar mâinile, au rupt bietele mele flori... Și continuă să mormăie în barbă în timp ce trebăluia.
Mă uitam îngrozit la mâinile mele și mă rugam la Dumnezeu să nu se împlinească blestemul moșului!
Pe lângă mine apăruse, nu știu de unde, o fată îmbrăcată în alb, serioasă și cu privirea în pământ.
- N-o să pățești nimic, moșul ăsta-i om rău și nu-l ascultă Dumnezeu, spuse parcă pentru ea, mai mult îngânând vorbele.
- Dar... am fost totuși rău, am vrut să fur o floare de la el! Da' tu cine ești?
- Ilinca! Da, ai furat dar nu din răutate... Și el are destule acolo!
Apoi, tresări speriată de parcă văzuse o stafie și spuse:
- Tu mă vezi?
- Păi... am ochelari dar nu-s chiar așa chior, uite ce mare ești!
- Hii! Ce mă bucur! Ești primul din lumea veche cu care vorbesc, de mult, mult timp!
- Și tu ești cu caprele? Știi, eu am venit să-l văd pe Tataia meu, mă rog, să-i văd... mormântul, terminai cu greu fraza, plin de lacrimi.
- Nu plânge, că plâng și eu, spuse ea și în jurul ei se lumină de parcă ieșea soarele.
Am vrut s-o mângâi dar s-a ferit îngrozită.
- Doamne, fată, nu-ți fac nimic, doar îmi era milă de tine și vroiam să te mângâi!
- Nu se poate, tu nu vezi că nu-s... ca tine?
- Fii liniștită, sufletele noastre-s la fel, ce dacă tu ești fată!
- Dar tu nu pricepi, mă, că eu nu mai sunt, corpul meu e aici sub piatra din stânga! Of...am fost tare rea în lumea ta și-s pedepsită să stau pe aici, până... devin iar curată la suflet!
Am stat un pic să-mi revin din uimire, părea o glumă.
- Dacă-i așa, cum de te văd? Hai, termină cu glumele astea!
Ea se încruntă o secundă, apoi se lumină la față, zâmbi și se ridică ușor de la pământ, dispăru pur și simplu de acolo din aer și reapăru în spatele meu:
- Ei, ce spui, acuma crezi?
N-aveam grai, eram împreună cu o... fantomă! Dar, fantomă ziua?
- Cred că mă vezi pentru că ai sufletul mai curat ori pentru că ai adormit aici după piatra asta!
O mână m-a zguduit puternic de umăr și îngrozit, mă trezesc din somn, cu moșul acela lângă mine:
- Ce faci aici, mă, zgâmboi! Te ascunzi de cineva?
Mintea mea căuta înnebunită un răspuns, ceva care să mă scoată din belea. M-am legat chiar de vorbele lui , am ascuns o mână la spate cu degetele încrucișate, să nu mă bată Dumnezeu că spun minciuni:
- Aoleu, chiar am adormit! Da, nene, m-am ascuns de niște băieți mai mari să nu mă bată, că veniseră la furat flori pentru fete.
- Da' tu ce căutai în cimitir?
- Păi, cât am fost plecat la băi, s-a dus Tataia meu, și am venit la el la mormânt, măcar atâta să fac și eu...
- Da' al cui ești tu, cum îl chema pe tatai-tu?
- Îl chema Marin Preda, tâmplarul, eu sunt al fetei lui, care-i învățătoare.
- Ce frumos! Dragul moșului, da' el e în partea cealaltă a cimitirului, pe unde-i nucul ăla cu băncuță, pus de copiii lui Geamănu! Uite, ia și floarea care-au rupt-o păcătoșii ăștia de copii, să nu mergi cu mâna goală la el!
Priveam uluit de schimbarea moșului și a sorții floricicăi!
- Hai, ia-o, că ți-o dau cu suflet bun! Vesel om și de treabă a mai fost nea Marin, Dumnezeu să-l odihnească!
Am luat-o, el a plecat mormăind câte ceva despre Tataia meu. Parcă ceva mă tot reținea, nu mă dădeam dus de acolo.
Am ocolit cavoul să citesc ce scrie pe cruce, să văd cine odihnea acolo și am rămas uimit și emoționat: ultimul nume de pe cruce era al ei: Ilinca Popa.
-->
Comentarii