Așează-te frunză
pe umărul golaș al toamnei
până când
secunda înserării îți va face loc
în dulcea casă a nemuririi.
Trezește-te piatră
și lasă-n urmă
visul întunecat al pantofului cu potcoave ruginite.
Pășește spre niciunde
și ignoră
ferestrele de la subsolul ființei ce vor să-ți spargă
timpanele răscolite
de gerul
unei toamne ce refuză să stea la semafor.
Ridică-te!
Tu, omule plăpând,
ridică-te
și
îndreaptă-te
spre verdele din clipa ce așteaptă s-o iei de mână.

Comentarii
Frumoase imperative, Dorina! Sincere felicitări, mi-a plăcut mult!