Cerul,
cupola adevărurilor apocrife,
punte între orizont şi pământ,
arcadă deasupra tăcerilor
în care se oglindeşte
faţa nevăzuta a lumii,
ocroteşte
parcursul sinuos
al amintirilor.
Rămâne ideea supremă
miracolul pur
în care arde profunda trăire
a omului,
nopţile se preling în dimineţi
cum luminile în întuneric,
luminile nebănuite
în care durerea
evadează în propria închisoare.
Din fuiorul năzuinţei
ţes aripi,
mă înalţ printre mugurii frânţi
ai sorţii,
înlătur armura
cu vise petrificate,
implor cerul
să aleagă locul şi forma,
sa dea iubirii viaţa eternă,
urcuşul spre drumul
însângerat către soare.
-->
Comentarii
Frumos poem!