(continuare la Însoţitorul)
Au trecut câţiva ani de când Ilie a fost trecut în rezervă ca urmare a transplantului de inimă. Doi ani a mai funcţionat ca suplinitor la şcoala din comună, apoi nimic.
Între timp i-a năşit pe Cristea şi Marta, ba chiar şi pe fiul lor Ionuţ, care, ca în fiecare vară, îşi petrece vacanţa la el, în casa şi în satul lui.
Acum, Ilie face ceea ce face de când nu mai are ce face: stă aşezat în bătrânul şi răblăgitul său fotoliu, frate geamăn cu cel din casa lui Cristea şi moţăie în faţa televizorului stins.
Afară, pe mijlocul drumului ce trece prin faţa casei lui, urcă indiferent şi leneş un motan alb mare aproape cât un miel de Paşte. În dreptul casei lui Ilie se opreşte, se caţără pe gard, apoi, după un mic studiu al topografiei locului, intră pe fereastra deschisă a lui Ilie şi i se aşează pe genunchi.
Ilie tresare.
- Care-i treaba cu tine, motane? Eşti mare, dar mai mult eşti păr. De unde vii şi unde pleci? Te-au alungat stăpânii şi n-ai găsit altă casă?
Motanul continuă să toarcă liniştit sub mângâierea degetelor lui.
Maricica, nevasta lui Ilie, ţărancă muncită din greu, spală câteva ţoale lângă fântână. Freacă şi mormăie.
- Cum pot sta unii degeaba?! Eu m-aş îmbolnăvi. Şi căldura asta...
O uşoară durere de cap şi arşiţa de afară îl face pe Ilie să nu se înghesuie a ieşi din casă, dar nici să doarmă nu poate. Moţăie pierdut în timp.
Se vede un puşti obraznic, mereu în conflict cu cei din jur şi brusc flăcău alături de coşciugul mamei sale, tatăl pierind de mult undeva de nimeni ştiut. Şi ca în filme, imaginile se schimbă cu repeziciune, acum e la nunta lui cu Maricica, din care nu-şi aminteşte mare lucru şi imediat se priveşte de sus pe el în coşciug.
- Ei drace! Asta nu-mi place! îi spune el motanului care nu e nici el de-acord cu vedeniile omului şi, nemilos, se foieşte, stricându-i visarea.
Uşor dezorientat, Ilie se trezeşte de-a binelea şi îşi face reproşuri cu voce tare:
- Trag mâţele la mine ca la mort. Te-ai boşorogit, Ilie! Credeai că eşti veşnic, că oricând poţi face rahatul praf şi? Şi-acum zaci ca un bleg. Iaca na, lucrurile merg altfel de cum vrei tu! Da’ mai ştii ce vrei?
Motanul se rupe din braţele lui, sare pe fereastră şi se opreşte sus pe acelaşi gard de la drum, unde rămâne în aşteptare.
Din vale se vede venind Milu, nebunul satului, urmat de un cârd de copii. Milu, un tânăr necombatant, îmbrăcat cu o cămaşă de poliţist, mimează şofatul unei maşini de poliţie. Vede motanul pe gard şi-apoi pe Ilie. Se opreşte, îşi “parchează” maşina şi vine la gard, speriind motanul care dispare undeva pe drum în sus.
Ilie, din geam:
- Cui ai mai deschis drum, omule?
Milu, foarte serios:
- O căruţă cu gabarit depăşit urcă la deal.
- Aşteaptă-mă pe bancă! îi zice Ilie: Acuşi vin şi eu.
- Nu pot sta. Am un caz la gară, se scuză flăcăul.
Îşi “porneşte” maşina şi o ia la vale îngânat de copii.
Ilie se retrage din fereastră, scotoceşte într-o cutie de tablă de pe masă, scoate o pungă de tutun ţărănesc uscat în păpuşi la soare şi-apoi tocat, pe care o indeasă în buzunar şi iese la lumina zilei. Dă să deschidă poarta. Nevasta, de lângă fântână, îl urmăreşte din ochi.
- Ce-i nevastă, ce te uiţi aşa la mine?
- De când te-au dat ăştia afară, te-ai ţăcănit! constată Maricica.
- Nu m-au dat afară, m-au disponibilizat.
- Aşa zici tu, da’ eu mai ştiu?..
Stârnit de zarva copiilor de pe uliţă, câinele din dreptul porţii latră făcându-l pe Ilie să se răstească mustrător:
- Taci mă, Puţă, că vorbeşte stăpâna! Ce ziceai nevastă?
- Unde ai plecat, că ziua-i dusă?
- La poartă, tu. Stăm pe scândură şi ne uităm.
- Cu cine, că nu văd pe nimeni?
- Las’ că vin ei.
- Şi ce altceva mai faceţi?
- Altceva ce? Discutăm câte cele despre noi.
Maricica insistă:
- Care noi, Ilie?
- Eu, ei, tu...
- Da?! încheie neîncrezătoare femeia, văzându-şi de-ale ei.
Ilie iese în uliţă, se aşează pe banca din faţa porţii, îşi meştereşte un trabuc din foiţă umezită cu limba, o pune între buze ca pe un biberon, dar n-o aprinde, stă şi se uită la plozii care aleargă după o minge boantă prin colbul uliţei.
Ilie se teme să se mai gândească la ceva. Aşa cum a dispărut timpul din amintirile lui trecute, tot aşa poate să dispară şi cel viitor.
Şleaurile făcute de ultimele ploi sunt acum aproape netezite şi în loc de glod până sub genunchi, seceta a aşternut un strat gros de colb fin, pe care vântul şi copiii îl transformă în nori mici şi vremelnici.
Din vale se apropie căruţa semnalată de nebun. E încărcată vârf cu strujeni peste care tronează mândru un puşti. Caii trag greu la deal. Pe lângă ei, Lisandru, ţăran adevărat, cu faţa arsă de soare, păşeşte agale.
- Mai fă o pauză Lisandre! îl sfătuieşte în glumă bărbatul din faţa porţii. Mai ai, mai ai?
- Să trăieşti nea Ilie! Mai am, parcă mata nu ştii, treaba nu se sfârşeşte niciodată.
- Aşa-i!
- Da’, matale ce mai faci?
- Eu? Am atâtea de făcut, încât, nu ştiu de ce să mă apuc, aşa că, nu fac nimic.
Lisandru râde în timp ce-şi îndeamnă caii s-o ia din loc.
- No, să ai spor în toate! încheie Ilie pentru a nu rupe omul de la treburi.
Carul dă să facă la dreapta pe un fost drum, acum mai mult o râpă şiroită de ploi, când, o umbră ca o săgeată albă trece prin faţa carului şi se pierde în bozia din marginea drumului. Caii zmucesc într-o parte speriaţi. Oiştea scapă cuiul din rostul lui şi se desprinde de restul carului, care o ia la vale cu spatele, oprindu-se brusc în şanţul din dreptul curţii lui Ilie rămas încremenit de spaimă. Plodul din vârful carului aterizează în curtea lui tocmai lângă gardul făcut din pari şi nuiele.
*
Umbra Albă:
- Neghiobilor, mereu vreţi să schimbaţi ordinea lucrurilor, dar de data asta nu se poate!
*
Mare noroc! Puştiul a leşinat, dar nu s-a înfipt în gard. Ilie scapă ţigara, altfel veşnică în colţul gurii, adună copilul de pe jos şi-l aşează cu grijă pe prispa casei.
- Nu-ţi fă griji, n-a murit! strigă el către Lisandru intrat pe poartă cu sufletul la gură. Uite, a deschis ochii.
Puştiul îi priveşte cu ochi înceţoşaţi fără a scoate un scâncet.
- Dacă apucai să urci mai sus carul, era jale, constată Ilie.
Tatăl tace simţindu-se vinovat că nu a cercetat atelajul din vreme. Îşi priveşte copilul, apoi il ia în braţe şi pleacă spre casă, lăsând totul baltă. Ilie strigă în urma lui:
- Să trimiţi un tractor după căruţă!
Caii il urmează pe Lisandru târâind după ei oiştea desprinsă.
La poartă, discuţiile sunt în toi. Copiii de pe toloacă îşi povestesc unul altuia ce şi cum, iar câţiva vecini adunaţi de zarvă îl judecă în lipsă pe Lisandru. Ilie îi mustră:
- Ia lăsaţi omul în pace! S-a întâmplat, că doar n-a făcut-o cu bună ştiinţă. Băiatul n-are nimic, mâine va fi la grămadă cu ceilalţi.
Autoritatea lui Ilie, recunoscută de mai toată lumea, ceva mai puţin de nevastă, îi risipeşte pe la treburile lor. Pe banca de la poartă rămân doar cei ce au încăput pe ea, doi moşnegi şi cu Ilie trei.
- Valea şi voi! se răsteşte Ilie către copiii ce continuau să se agite în apropiere.
Brusc se face tăcere, copiii se pleoştesc şi încep să se rotească pe picioare, neştiind încotro s-o apuce.
- Ei, hai! încearcă Ilie să-i îmbuneze. Uite, vă las să mergeţi să vă umpleţi burţile din dudul ăla, ştiţi voi, la care râvniţi de când s-au copt poamele.
- Da!? Da’... începe să se codească puştimea, da’ ne e teamă.
- Nici o teamă, vă dăm noi dezlegare, îi încurajează sfătuitorul. Nu-i aşa, moşnegilor?
Cei doi „moşnegi” nu se obosesc a răspunde, dar aprobă dând din cap. Astfel asiguraţi, copiii o zbughesc spre pomul lăudat.
La jumătatea drumului unde trebuia să urce carul se află, pe dreapta, o casă părăsită, ascunsă de un dud negru uriaş şi plin ochi de poame. Doar cei bătrâni îşi mai amintesc de saşii care au stat acolo şi care au plecat demult. Copiilor nu le pasă de istoria casei. Demult ar fi dat ei iama în poame, dacă sătenii nu ar fi scornit poveşti cu strigoi şi draci negri ce populează casa şi curtea. Era singura cale de a domoli dorinţa copiilor şi nu numai, de a devasta locul.
De data asta, cu încuviinţarea dată de bătrânii sfătoşi din marginea drumului, mai mult ca să nu le fie tulburată întrunirea de fiecare zi, trupa de copii încalecă gardul interzis atâta vreme şi se risipeşte prin curte pentru a o cerceta şi a verifica dacă este adevărat că acolo sălăşluieşte diavolul.
Zgâindu-se printre scândurile verandei, prea înaltă pentru a fi încălecată, unul dintre puşti vede o arătare albă, cu ochii galbeni însemnaţi de sus în jos cu o dungă neagră, holbându-se fix la el prin aceiaşi crăpătură. După ce scoate un ţipăt de spaimă, puştiul se retrage şi rămâne cu mâna întinsă spre locul cu pricina. Ceilalţi vin în grabă şi inainte să se dezmeticească, arătarea la fel de speriată aproape că le sare în faţă şi o zbugheşte drept în dudul cel râvnit şi acum nebăgat în seamă, ascunzându-se vederii celor de jos. Pentru copii e îndeajuns. Gardul şi poarta nu mai sunt oprelişti pentru ei. Toţi o iau la fugă în vale şi poposesc gâfâind abia în faţa porţii lui Ilie după care sunt gata să se ascundă.
Moşii râd de li se umezesc mustăţile. Badea Şandor îi întreabă:
- Mai vreţi dude, păduchioşilor?
Copiii nu înţeleg de ce îi face păduchioşi, că ei nu au astfel de gângănii. E drept că prin poieţile cu fân în care mai dorm în nopţile prea fierbinţi au de luptat cu purecii adunaţi de cloţele rătăcite pe acolo, dar nici chiar aşa. Ionuţ, copilaşul lui Cristea şi al Martei, puşti de oraş mai umblat şi mai răsărit la minte, se răzvrăteşte:
- N-avem păduchi, moşule!
- Ai încurcat-o, moşule! Ai grijă să nu te trezeşti cu vreo piatră aruncată după tine! îl avertizează Ilie pe Şandor.
- Iaca şi tu! Dă-le idei. Bine, măi isteţule, am zis şi eu aşa, ca să vă dezmierd şi nu ca să daţi cu pietre după mine şi uite, ca să nu fiţi supăraţi, mergeţi în grădina mea şi mâncaţi câte poame vreţi şi de care vreţi. E bine aşa?
- Sigur că e bine, răspund ei repede pentru a nu-i da timp de răzgândire.
În vreme ce copiii dispar în curtea lui Şandor, aflată ceva mai la vale, de peste drum vine în fugă ţaţa Niculina.
- Ce-i babo, ce te frămânţi aşa? întreabă Ilie.
- Ioi, moare Pandele!
- Da’ ce, iar ţi-a luat cloşca de pe ouă şi a dat-o pe băutură?
- Ptiu, drace! Nu. E lat în casă şi cu spume la gură.
- Ia, hai să-l vedem!
Trei moşi şi-o babă pătrund în odaia în care Pandele atârnă din pat deasupra unei găleţi din tablă şi icneşte de să-i sară ochii din cap.
- Ce-ai mă, ce-ai băut, ce-ai mâncat? e luat la întrebări cel de pe pat.
Omul se şterge la gură cu mâneca, se ridică în şezut pe marginea patului şi arată spre femeie:
- M-a otrăvit baba. Mi-a pus otravă în mâncare.
- Care mâncare, beţivanule, că ţi-ai copt singur ouăle, că nu-ţi place cum le fac eu! Ce, am pus otravă în ouă? se apără femeia.
- Ai pus tu cumva, mai spune el în timp ce îşi sterge iarăşi spuma de pe buze.
Ilie şi ceilalţi îi ştiu de când lumea şi nu cred pe vreunul în stare de lucruri rele, chiar dacă se împung toată ziua. Oricare dintre ei ar juca în dosul casei la moartea celuilalt, dar să moară fiecare în treaba lui, nici prin minte altfel.
- Unde-i strachina din care ai mâncat?
- Uite colea, zice Pandele ridicându-se şi apropiindu-se de masă.
- Şi aia de lângă tigaie ce-i?
- Uleiul.
- Care ulei, mă omule? se miră Niculina. Ăla e detergent de vase.
- Ne-am lămurit, zice Ilie. Ce ţi-e şi cu progresul ăsta! Să mergem, boşorogilor, că ăsta e mai prost decât motanul care pândeşte de sub masă.
Ies lăsându-i pe cei doi nu prea lămuriţi. Din curte îi aud sfădindu-se, dar nu mai prezentau interes pentru cei trei trecuţi prin prea multe de-a lungul vremurilor.
Timpul se scurge dureros de încet. Moşnegii de pe bancă pufăiesc tutun din chimir fără întrerupere, unul termină, celălalt aprinde şi fumul îi învăluie continuu. Ilie, interzis la fumat, salivează şi se enervează:
- Mai terminaţi dracului cu mahorca! Nu-mi pasă că vă afumaţi voi, dar mă sufocaţi şi pe mine.
Moşii se trag mai într-o parte fără să comenteze şi continuă să sporovăiască. Nu se ştie ce şi cât de importante lucruri vorbesc, împortant e că nu tac.
Un tractor opreşte în dreptul lor, iar Lisandru şi tractoristul încep manevre de scoatere a căruţei din şanţ. Înainte de plecare, Lisandru îi salută pe cei trei.
- Să trăiţi oameni buni şi s-auzim numai de bine!
Cei trei răspund salutând cu mâna.
De peste drum se aud iar ţipetele Niculinei, aproape că urlă. Soarele e gata să se ascundă după crucea din deal. Copiii din grădina lui Şandor se întorc pe uliţa colbuită şi se opresc miraţi tot în faţa moşilor de pe scândura lui ilie. Puştiul lui Cristea îndrăzneşte:
- Nea Ilie, parcă ţipă cineva!
Ilie:
- Mergeţi până acolo şi vedeţi ce se întâmplă. Nu vă temeţi, pe copii nu-i alungă niciodată.
Copiii se întorc nedumeriţi:
- Ne-au trimis la popă, să vină să le facă maslu, că sunt pe moarte.
- Pe dracu! Sunt morţi de beţi. Da’, mai ştii? Dacă v-a trimis, mergeţi!
Ceata de copii porneşte în deal spre casa popii şi în scurtă vreme, în faţa porţii celor betegi soşeste într-un nor de praf o frumuseţe de maşină. Părintele coboară cu alaiul lui şi intră în casa Niculinei şi a lui Pandele. Îi găseşte pe cei doi răstigniţi în pat, unul lângă celălat, văitându-se de toate cele lumeşti. De sub pat, motanul cel alb îl fixează cu o privire sălbatică, făcându-l pe părinte să-şi întârzie slujba, apoi, fără întrebări suplimentare, ia de bune cele spuse de copii şi îşi face datoria. Încheie:
- Dumnezeu vă aibă în pază! Amin!
*
Umbra Albă:
- Ei, nu chiar aşa!
*
Astfel descântat, Pandele, tăcut şi cuminte în tot timpul dinainte, întinde mâna spre slujitorul Domnului ca şi când ar vrea să-l pipăie. Nu reuşeşte, dar ceva tot se întâmplă în mintea lui. Cu chipul răvăşit şi ochii bulbucaţi, dar foarte grijuliu cu soaţa lui, se ridică în capul oaselor şi-i spune popii:
- Părinte, dacă tot eşti în picioare, dă-i o cană de apă nevestei mele.
Popa ia foc:
- Netrebnicilor! Să muriţi de-a binelea şi nu mai vin la voi! Căutaţi-vă alt duhovnic!
*
Umbra Albă:
- Ba, ai să vii!
*
-->
Comentarii