Atâta linişte era în primăvara aceea şi toate curgeau pe făgaşul lor firesc. Soarele zvânta pete aburinde pe reavănul pământ, pământ sătul de ploi... acolo în oraşul vechi nu ninge niciodată. O mireasmă de miere şi pomi înfloriţi mult prea timpuriu ori... poate era timpul lor, dar eu credeam că primăvara se prea grăbeşte... umplea dimineaţa cu gust primăvăratic. În mine era o iarnă ca pe vremea copilăriei, iar acea mireasmă dulce şi cu amintirea
zăpezilor de acasă mă învăluiau în visare.
Sufletu-mi era plin de pace, o pace a firii. Nu-mi lipsea nimic în acele clipe, poate îmi lipsea dorul şi eu nu ştiam.
Îmi înălţam privirea către munte şi mă bucuram de înălţimi, îmi coboram privirea spre întinsul mării şi trăiam cu sentimentul că sunt o egretă poposită pe ţărm... aşa eram în ziua aceea de primăvară când întreaga natură stă pe cumpăna bătrânului timp, iar anotimpul se schimbă. Primăvara părea dornică să alunge iarna doar din calendar... că filele iernii nu-s albe niciodată.
Cine ar fi crezut, că un licăr verde dintr-un ochi de cer senin, avea să-mi schimbe întreaga viaţă!
În adâncu-mi era o fântână cu apă dulce şi rece din care nimeni nu putea să-şi aline setea.Fântâna era prea adâncă şi apa nu se lăsa tulburată de ulcioarele de lut ale trecătorilor grăbiţi şi însetaţi. Uşor, fântâna s-a preschimbat într-un izvor, într-un râu cu ape repezi, iar fântâna mea rămânea secătuită. Îmi părea că apa râului meu curge în sens invers.... când o încununare verde de lumini şi fulgere născute din mare, se arătau în faţa porţilor de la castelul cel uitat de secole, acolo în oraşul ciudat. Atunci mă trezeam din visare, îmi opream paşii, îmi potoleam bătăile inimii, eram printre pământeni... şi nu eram eroina unui film medieval al cărui scenariu îl revedeam şi-l trăiam în fiecare zi.
Ceva mai puternic decât toată fiinţa mea îşi făcea apariţia zi de zi în preajma castelului părăsit... în acel oraş rămas între munte şi mare.
De atunci zorile se prefac în purpură, discul de aur al zilelor este mai luminos, marea-şi schimbă culoarea în culori stranii, luminile vin dintr-o altă parte a zării... de dincolo de adâncuri şi se înalţă în negura uitării... care târziu aveau să prindă trup de ecou... atunci când Luceafărul apune.
-->
Comentarii
Mulţumesc, doamnă Lenuş Lungu pentru apreciere şi prezentare!
Mulţumesc pentru lectură şi apreciere, doamnă Veronica Carjeu!
Mulţumesc, domnule Muntean, mi-a plăcut acest "orologiu"!
Frumos!
Superb Emilia!
Mulţumesc, Florin pentru lectură şi apreciere!
Foarte frumos scris ! Am lecturat cu mare placere !
Mulţumesc, Luca pentru lectură şi apreciere!
Mulţumesc, Viorica pentru lectură şi like!
-
1
-
2
de 2 Următor →