Nopţi în care nu se întâmplă aproape nimic
sau se întâmplă ceva aproape antonimic!
Sub candela tăcerii,
mă retrag într-un colţ de noapte,
gândul mă interoghează,
mintea-mi ascute cugetări aparte,
o căldură interioară îmi muşcă măruntaiele:
a fost Iisus ucenicul lui Zamolxe?
energia emanată
este masa cu viteza luminii la pătrat multiplicată?
dilatarea timpului,
paradoxul gemenilor...
Cred c-am luat-o razna!
E o meteahnă din copilărie
– mi-am zis rememorând –
când visam cu ochii deschişi,
amintiri pentru mai târziu însămânţând.
Frigul sparge întunericul cu ghilotina dinţilor de piatră,
vântul ascunde cuţite străvezii la întâmplare:
concert cu pene de vânt pe a nopţii vatră,
frunzele toamnei horcăie un ultim poem de noapte în furia hemoragiei planetare.
Într-o eternă pregătire de furtună,
marea-şi frământă liniştea străbună
între ţărmurile cu insomnii trădate
de care, o lungă perioadă de timp,
am avut parte.
E noapte.
Remediu de lecuire sufletească.
Nostalgic şi îngândurat,
revăd a tinereţii feerie –
răgaz de a-mi aminti ce mi-am promis şi de a regreta.
Orbecăind prin dumbrăvile gândirii,
cum-necum,
mi-am câştigat dreptul la insomnie.
Nu-i corect să mă bucur singur, mi-am zis;
mi-am luat noaptea parteneră şi,
din când în când, luna confidentă.
Peste pervazul ferestrei,
mai înfofolit ca niciodată,
înmugurit în sinapsele crepusculare,
soarele se ridică în picioare.
Şi culmea:
eşuat dramatic într-un paradox,
n-am timp să dorm din cauza insomniei!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 noiembrie)
-->
Comentarii