E trecut de 9,30 şi abia am ieşit în aerul proaspăt și răcoros al dimineţii de septembrie, din tura de noapte. Pieptul îmi tresaltă într-un suspin de uşurare, iar sufletul eliberat de stihiile nopţii şi ale bolii, îşi strigă bucuria pictându-mi pe chipul obosit, un zâmbet senin şi luminos.Câţiva trecători mă privesc intrigați şi înveseliți de expresia mea contagioasă. Oricui îi place să întâlnească în plină dimineaţă, un zâmbet fugar. Cum să nu zâmbești când simţi pulsul vieţii şi chemarea mării, ce îți presară în păr şi pe obraji, promisiuni tainice şi neînţelese?
Paşii mă poartă instinctiv pe străzile umede de duioşia nopţii, către imensitatea neastâmpărată, cameleonică, poleită cu aurul soarelui care, de cum a deschis pleoapele grele încă, de somnul cosmic, luptă eroic cu hoardele de nori, obţinând o supremaţie destul de instabilă. Pe plaja răscolită de ape şi vânt, câţiva temerari se străduiesc să obţină încă puţină culoare, peste bronzul verii care tocmai a plecat, expunându-se inutil vântului rece şi apelor ostile, ce-i tot alungă afară dintre talazurile mânioase.
Pentru o plimbare însă, momentul acela e absolut ideal şi negrăit de frumos! Sufletul meu însetat de solitudine, nu se mai satură s-o inspire cu lăcomie, după ce a dorit-o cu atâta ardoare. Stabilimentele de pe litoralul Mediteranei, nu şi-au strâns încă accesoriile verii, astfel încât, îmi aleg după pofta inimii un loc de meditație sub o umbrelă uriaşă pe un scaun de plajă, cu valurile ce mușcă îndârjite nisipul, la doi metri de picioarele mele. Cum nu reuşeşte să mă ajungă, se retrage mânioasă, apoi se năpusteşte cu şi mai mult avânt, gata să mă devoreze, însă inutil. Îmi ascund zâmbetul în palma cu care îmi acopăr chipul, nevrând s-o sfidez şi o privesc cu drag! Mânia ei sublimă îmi mângâie sufletul şi-mi vindecă angoasele.
Forța aceea misterioasă ce-i răscoleşte caracterul năvalnic, trimite pe țărm mesaje înspumate, ce-mi vuiesc în auz cu foşnete ancestrale. În depărtare îi zăresc abia, smaraldul veșmântului unduios dar marginile îi sunt brodate cu vârtejuri de dantelă albe și gri, stropite cu aur şi argint. Prezenţa ei îmi trezeşte doruri neştiute şi mă propulsează în trecuturi îndepărtate, netrăite încă şi inaccesibile imaginației omenești. Vise ciudate se desprind din străfundurile neexplorate ale minţii şi pleacă în zbor, de mână cu vântul. Clipele trec dar nu ajung nicăieri, căci timpul aici nu are definiţie. E peste tot dar s-a oprit...Mă văd bătând timid la porţile unei alte dimensiuni, prin care străbat razele mântuitoare ale iubirii! ,
-->
Comentarii
Semn de placuta lectura si apreciere.