“Nu ma intereseaza ca doi si cu doi fac patru.
Eu vreau sa faca trei.
Voi inainta deci doi metri si inca doi,
si voi ramane acolo razand
de toti cei care tin sa-mi atraga atentia
ca doi si cu doi fac patru
si ca patru metri ma desparteau de linia ferata.
Prostii! Ei nu vad ca
mai am un metru pana la linia ferata, deoarece
doi si cu doi fac trei? In sfarsit,
le voi face dovada, caci, vad,
se apropie trenul. Sa vina!
Sa vina! Sa vina!
Sunt anumite adevaruri cu care ne-am obisnuit si pe care nu mai facem nici un efort, daca nu de a le contesta, macar de a le demonstra intr-un anumit fel. Unele sunt simple, cum ar fi ca doi si cu doi fac patru, altele sunt adevaruri pe care ni le inducem despre propria viata, si trec dincolo de sferele matematicii. Un astfel de fals titlu l-ar putea purta chiar rutina zilnica, nu atat fizica, cat si cea mentala.
Cu toate acestea, simtim cateodata impulsul nebuniei, acel donquijotism de care prea rar ne facem vinovati. Citim sau auzim la tot pasul cugetari privitor la faptul ca ne lipseste curajul de a crede in ceva, nu neaparat de a si infaptui. Ramanem doar cu cititul, doar cu auzitul, si poate din cand in cand repetam acelasi lucru: ne lipseste curajul. Daca cineva ar sta pe linia ferata spunand ca doi si cu doi fac trei, probabil am zambi si l-am privi in parte cu ingaduinta, in parte cu mila. Si poate cu putina admiratie. Dar toti am “sti” ca doi si cu doi fac patru.
Si chiar daca fac patru, ce importanta are? Pentru ca nu influenteaza cu nimic. Daca ar face trei, stim ca macar pentru cineva conteaza, ca acel fapt, si nu altul, pune pe cineva in miscare. Atunci, care dintre rezultate e cel bun?
Ne formam o matematica a vietii in care suntem mai preocupati de a demonstra ce e corect si ce nu, incat uitam ca nu avem ce demonstra, ca din nesiguranta nu iesi cu rezultate, ci crezand in ceva. Insa credintei ii lipseste “matematica”.
Suntem prea rationali pentru a lupta cu morile de vant, insa ne lipseste si ceea ce le-ar putea crea. Eliminam o piedica, un risc am putea spune, dar Don Quijote reprezinta mai mult de atat. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie ea si ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic.
Convingerea reprezinta un adevar, chiar daca este cat se poate de personal, chiar daca nu anima decat o persoana din o mie. Dar cine poate sti?
Daca poti sa crezi pentru o clipa ca doi si cu doi fac trei, atunci poti sa-ti dai seama si ca nu exista “adevar”. Exista doar “adevaruri”. Si, poate, nici ele nu sunt definitive. Se schimba cu varsta.
-->
Comentarii