Plini de obidă tot mereu
Prin vremi ne pare jugul greu
- Am fost de soartă blestemați,
Rupți de cei dragi, de-ai noștri frați.
Am fost tot slugă la stăpân
Și tot vecinul ne-a fost ”spân”.
Dar nu am fost mereu așa:
Cândva, câmpia tremura
Și munții ni se închinau
Când mândrii Daci pe drum treceau!
Dar zeul lor și-al nostru Domn
Ne-au dat amarnic, josnic somn
Să-l ducem... două mii de ani!
Din mândri am ajuns sărmani
Vitejii stau acu plecați
Mânați ca turme la bogați...
- O Doamne spune ce-am greșit,
De-atât de greu ne-ai pedepsit?
Ne spune cum ne izbăvim
Și ce am fost să revenim!
Din cer glas blând, ne-a amintit:
- Poporul meu, greu ai greșit!
Prilej s-alegi ți-am oferit!
Dar ce-ai ales, acum culegi
De vrei mai bine, tu alegi!
Nu v-am stârpit, cât printre voi
Sunt oameni sfinți, ascunși eroi,
Ce prin a lor căință grea,
Vă apără de soartă rea.
Aștept, că poate vă treziți,
Dar văd că nu vă prea grăbiți...
Răbdarea mea-i imensă, mare,
Să nu mi-o puneți la-ncercare!
Cătați adânc! În fiecare
Mai e un Dac ce cu răbdare
Așteaptă doar să-l dezgropați,
Din sclavi să deveniți soldați!
Să facem Dacia cea mare
Să înflorească-n vechi hotare!
-->
Comentarii
Mulțumesc Gabi, am încercat să mai ”torn” ceva speranțe peste amara noastră soartă.
A ieșit mai puțin decăt aveam eu în suflet dar... asta e...