Jocuri de cuvinte – invazie (1)
Geografie lingvistică
Invazie
Moto: „Mă-ntreb şi azi, deşi nu-mi place,/ De paradoxul vremii noi:/ Când lumea luptă pentru pace,/ Nu-i pacea lumii în război?” (De ziua mondială a păcii, de Stelică Romaniuc)
Istoria ne învață multe despre invazii. O invazie este o intrare neașteptată, năvălire a unei armate inamice într-o țară (cu scopul de a o cuceri, de a o subjuga), zicându-i-se și cotropire sau invadare.
Ne pot invada nu numai armatele străine, ci și unele specii de plante sau de animale dăunătoare sau parazite prin apariția lor rapidă și masivă, cu caracter de calamitate, într-o regiune. În medicină este stadiul în evoluția ciclică a unei boli infecțioase, care durează de la apariția primelor semne de boală până la instalarea fenomenelor clinice caracteristice, cam ca pandemia asta de acum.
DEX '09 (2009) prezintă etimologia „Din fr. invasion, lat. invasio”. Adică l-am moștenit din cuvântul francez invasion, acesta moștenit din latinul târziu și latinul vulgar invasio, „atac, invazie, uzurpare”, acesta din invāsus, participiu trecut al lui invādō, „intru, invadez”, în fine acesta din in-, „în”, + vādō, „mă duc, mă grăbesc”.
În diferite limbi invaziei i se spune:
֍ ākramaṇ - आक्रमण în hindi, ākramaṇa - ఆక్రమణ în telugu (din sanscritul ākramáṇa - आक्रमण);
֍ aloubadeg în bretonă;
֍ Amarsch în luxembourgheză;
֍ calata în italiană;
֍ chimip - 침입, chimgong - 침공 în coreană;
֍ dagîrkirdin - داگیرکردن în kurdă;
֍ eisvolí - εισβολή în greacă;
֍ gaan-bù-grùk - การบุกรุก în thai;
֍ ḡazw - غزو, iḡāra - إغارة, intihāk - انتهاك în arabă;
֍ inbasioa în bască, invaasio în finlandeză, invado în esperanto și în ido, inval în afrikaans, invasão în portugheză, invasie în neerlandeză, invasió în catalană, Invasion în germană, invasion ]n daneză, engleză și franceză, invasión în galiciană, asturiană și spaniolă, invasion în suedeză, invasione în italiană și în corsicană, invasioon în estonă, invasjon în norvegiană, invaze în cehă, invázia în slovacă, invazie în română, invazija - инвазија în macedoneană și în sârbă, invazija în bosniacă și în croată, invāzija în letonă, invazija în lituaniană și în slovenă , invázió în maghiară, invaziya - инвазия în bulgară, invazye – ינוואַזיע în idiș, invażjoni în malteză;
Cuvântul invazie în diferite limbi
֍ infaru în engleză veche;
֍ innrás în islandeză;
֍ ionradh în irlandeză;
֍ intihāk - انتهاك în arabă;
֍ işğal în azeră, ishgʻol în uzbecă (din arabicul ʾišḡāl - إِشْغَال);
֍ maahantunkeutuminen în finlandeză (din maahan, „pământ, teren, țară”, + tunkeutuminen, „penetrare, invazie”);
֍ našescie - нашэсце în bielorusă, našéstvije – наше́ствие în bulgară și în rusă ;
֍ nerxužum - ներխուժում, aršavank – ʿարշավանք în armeană;
֍ pushtimi în albaneză;
֍ qīnzhàn - 侵占, zhànlǐng - 佔領, 占领, qīnlüè - 侵略, rùqīn - 入侵, qīnrù - 侵入 în chineză;
֍ saldırı în turcă;
֍ šemoseva - შემოსევა în gruzină;
֍ shinryaku - 侵略 în japoneză;
֍ sissetung în estonă;
֍ sự xâm lược, sự xâm chiếm în vietnameză;
֍ tahâjom - تهاجم în persană;
֍ tunkeutuminen în finlandeză (din tunkeutua , „a penetra, a invada”, + -minen);
֍ Überfall în germană (din über-, „peste”, + fall, „cădere”, din fallen);
֍ vpád în cehă și în slovacă:
֍ vtórhnennja - вто́ргнення în ucraineană, vtoržénije - вторже́ние în rusă;
֍ פְּלִישָׁה în ebraică.
Invazii în istorie
Moto: „Zici că la război, iubito,/ Vii cu mine fără preget.../ O, dar cum plângeai asară,/ Când te-ai înţepat la deget!” (Zici că la război, de George Topîrceanu)
Invaziile cunoscute sau ascunse de istorie sunt numeroase. Puteți citi despre câteva mai importante printr-un simplu click. Noi am scris despre venirea hunilor pe teritoriul actual al Ungariei (vezi „Călătorii geodezice, Ungaria, Hunii”), despre venirea ungurilor (vezi „Călătorii geodezice, Ungaria, Ungurii”) și despre expansiunea vikingilor numiți și varegi (vezi „Călătorii geodezice – Suedia 1997, printre vikingi și vechile lor toponime”). Ba am scris și despre invazia americanilor în Vietnam, ca și a rușilor și americanilor în Afganistan (vezi „Jocuri de cuvinte – taliban”) și vom mai scrie...
Mai puteți citi despre mari invazii în Wikipedia: invazia asiriană a regatului Israel, invazia persană a Greciei, invazia macedoneanǎ a Persiei, invazia romană a Britaniei, invaziile barbarilor, expansiunea musulmană, invaziile vikingilor, cucerirea normandă, cruciadele (despre care vom scrie și noi), invazia lui Ginghis Han asupra Chinei, invazia mongolă în Europa, invazia timuridǎ a Indiei, invazia manciuriană a Chinei, invaziile otomane în Europa, invazia olandeză a Angliei, invazia francezǎ al Rusiei, invazia sovietică a Poloniei, invazia germanǎ a Uniunii Sovietice și invazia americană a Irakului etc. Separat scriem despre invaziile rușilor.
Invaziile rușilor în spațiul danubiano-pontic
Moto: „Bărbaţii-n zile de război/ Se bat de moarte între ei,/ În timp de pace sunt eroi/ Răpuşi cu gura de femei.” (Soarta bărbaţilor, de Goethe din Epigrama germană de cinci secole, 1999, traducere de Florea Ştefănescu)
În comunism nu se putea vorbi de invaziile rușilor că dracul ne lua, se vorbea doar de invazia nemților, exemplificând prin Iatoria R.P.R. (În timpul invaziei nemțești pe teritoriul țării noastre, starea poporului s-a înrăutățit foarte mult). Zaharia Stancu, în „URSS” amintește de invazia franceză din 1812 (1812... Moscova devine mormântul marii armate napoleoniene de invazie.), iar Alexandru Sahia, tot într-o lucrare „URSS”, de invazia tătarilor (pe la 1240 [Kievul] este ruinat aproape în întregime de invazia tătărască).
Și alți scriitori scriu despre invazii. Dumas scrie despre invazia turcilor în Ungaria: „[...] Turcii invadaseră Ungaria și, la chemarea lui Ludovic al V-lea, Ludwig plecase cu fratele său în arme, contele Karl de Homburg [...]” ([…] les Turcs avaient fait une invasion en Hongrie, et, à l’appel de Louis V, Ludwig était parti avec son frère d’armes le comte Karl de Hombourg […] [Alexandre Dumas, Othon l’archer, 1839]).
Cum noi am scris despre Napoleon și istoria Franței, am consemnat, ca și Alfred de Barbon, despre invazia prusacilor în teritoriul francez: „Înfrângerea teribilă de la Sedan și invazia teritoriului din septembrie 1870 au pus capăt regimului imperial.” (La terrible défaite de Sedan et l’invasion du territoire, en septembre 1870, mirent fin au régime impérial [Alfred Barbou, Les Trois Républiques françaises, A. Duquesne, 1879]).
Dar a venit timpul să ne referim la invaziile rusești. Eu cred că au fost vreo 13. Amintim și de testamentul lui Petru cel Mare, care dorea cucerirea a mari fâșii de pământ în jurul granițelor Rusiei. Cele trei imperii vecine sau stăpânitoare ale teritoriilor românești au fost Imperiul Otoman, Imperiul Austriac și Imperiul Țarist. Și astăzi se refac imperiile, dar cu metode economice.
După căderea Constantinopolului, în 1453, principatul moscovit a devenit prin cuceriri successive de teritorii şi etnii, Marea Rusie, țarul intitulându-se „împărat a toate Rusiile”. Țarul s-a erijat ca moştenitor al culturii şi misiunii istorice a Bizanţului. Primul contact politic mai direct cu principatele române are loc în anul 1711, când Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, voia să scape de vasalitatea turcească, încheind un tratat cu Petru I, țarul Rusiei.
Între altele, în tratat se specifica că „Frontiera principatului Moldovei este determinată, după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender, inclusiv teritoriul Bugeacului, Dunărea, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei" Este primul act prin care Rusia recunoaşte frontierele legitime ale Moldovei. Urmează războiul ruso-turc cu înfrângerea ruşilor la Stănileşti.
Prima invazie are loc în 1739, în războiul ruso-turc din 1735-1739, cauzat de tentativele de expansiune ale rușilor la Marea Neagră precum și incursiunile tătarilor crimeeni în Ucraina. Acestea au fost motivele repetate care au dus și la alte conflicte în trecut. După mai multe raiduri începute în 1735, trupele rusești au nimicit rezistența Hanatului Crimeii, iar în 1739 au trecut Nistrul în Moldova.
După ce i-au înfrânt pe turci în bătălia de la Stăuceni, au mărșăluit spre capitala Moldovei, Iași, pe care au cucerit-o. Prin tratatul de pace de la Niš semnat pe 3 octombrie 1739, rușii păstrează Crimeea și Azovul, cu condiția de a nu le militariza, iar ruşii părăsesc pământul românesc. Rușii au suferit cele mai grele pierderi în război, mai ales din cauza epidemiilor.
A doua invazie are loc în 1768, într-un nou război ruso-turc (1768–1774), numit și al V-lea război ruso-turc, izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul țarinei Ecaterina cea Mare. Rușii au ieșit câștigători. Acest amestec în Polonia a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei.
Pretextul războiului a fost înlăturarea unui regiment de cazaci al trupelor ruse care a intrat în Polonia. Turcii au învinuit cazacii de masacrul făcut în rândul populației din Bălți. Sultanul otoman Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei.
Turcii contau pe o alianță a Confedrației poloneze de la Bar. Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărțirii Poloniei. Armatele ruseşti invadează Tările Române.
Ecaterina a II-a cerea anexarea celor două provincii la Rusia sau cel puţin independenţa lor, cu gândul de a le anexa într-un viitor apropiat. Aceste cereri neliniştesc însă Austria şi Prusia care se opuneau dorinţelor de expansiune spre sudul Europei, a Ruşilor.
La data de 21 iulie 1774 otomanii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria). În urma acordului de pace, Hanatul Crimeii devine independent, nu mai este vasal porții otomane. Rusia primește o despăgubire de război de 4,5 milioane de ruble, și două porturi importante la Marea Neagră.
A treia invazie are loc în anul 1787, în războiul ruso-turc din 1787–1792, cu victorie pentru ruși. În 1787 Turcia, folosindu-se de susținerea Marii Britanii, Franței și Prusiei, a înaintat un ultimatum imperiului rus de a reinstala vasalitatea Hanatului Crimeii și Gruziei (Georgiei), dar și permisiunea din partea Rusiei de a controla corăbiile care treceau prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Ruşii trec pentru a treia oară Nistrul. Prin tratatul de la Iași din 1792, otomanii au recunoscut anexarea Hanatului Crimeii din 1783 de către Rusia. Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceag) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa, în timp ce frontiera rusă asiatică, râul Kuban, a rămas neschimbată.
Din păcate țările române, numite de turci „Daçya", au rămas sub jugul otoman. Așadar, bătuții turci sunt obligaţi să cedeze Rusiei ţinutul dintre Bug şi Nistru, cunoscut sub numele de Transnistria, ruşii ajungând vecini pe Nistru cu Principatul Moldovei.
De-acum începe tragedia noastră, deoarece pofta rusească este de nestăvilit. Sub forma diferitelor „pan"-uri (pan-ortodoxism, pan-slavism, mai târziu pan-comunism) se ascundea, de fapt, intenţia lor de a ajunge la Adriatica, la slavii sudici, trecând peste principatele Țara Românească și Moldova.
A patra invazie are loc în 1806, în cadrul războiului ruso-turc din 1806–1812, victorios pentru ruși, aducându-i din nou pe ruşi în ţările române. Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureștiului a fost oprit la Obilești de Mihail Miloradovici și cei numai 4.500 de soldați (2 iunie 1807).
Flota rusă din Marea Neagră a blocat strâmtorile și a distrus flota otomană în bătăliile Dardanelelor și Athosului. Europa se nelinişteşte din nou, căci acum era vorba de împărţirea imperiului otoman, ajuns în starea de „bolnav al Europei".
Ocuparea Basarabiei, a Dobrogei și trecerea Dunării au loc în repetate rânduri. Au loc neîntrerupte negocieri - Franţa cu turcii, Austria cu ruşii, din nou Franţa cu rușii etc. În toate aceste negocieri se punea problema ţărilor noastre pe care le „pohteau" şi ruşii şi austriecii.
Nu se ajunge la nicio înţelegere şi armatele ruseşti sunt obligate să se retragă peste Nistru. Norocul ne-a surâs, căci aceste „pohte" nepotolite ale ruşilor şi austriecilor s-au neutralizat reciproc. Rezultatul acestor ocupaţii succesive ale Moldovei şi Munteniei a fost devastator.
Iată ce observau chiar şi străinii: „locuitorii mai erau expuşi, în afara acestor rechiziţii, să le spunem regulare, la tot felul de abuzuri, hoţii, jafuri, care îi aduceau la nivel de sărăcie". Sau: „... armata rusă distrusese în aşa măsură această ţară (Valahia), încât la începutul anului, ea nu mai oferea decât imaginea unui deşert". (Meriage, către guvernul francez).
Tot în cadrul războiului ruso-turc din 1806–1812 are loc a cincea încălcare a teritoriului român în 1811. Manevra înșelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Pașa să-și conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva rușilor.
Bătălia dintre cele două forțe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deși ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detașament rus a traversat în condițiile unui secret desăvârșit Dunărea și pe 2 octombrie a atacat în toiul nopții forțele lui Ahmed Pașa. Peste 9.000 de otomani au fost uciși. Ahmed Pașa a fost învins, predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie.
Extinderea Imperiului rus prin tratatu de la bucurești din 1812
Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene. Turcilor li se ceruse cedarea Moldovei până la Siret.
Dar cum Napoleon decisese atacarea Rusiei, rușii se grăbesc să încheie pacea cu otomanii, mulţumindu-se cu provincia dintre Nistru şi Prut. Cu toate că turcii nu aveau dreptul de a ceda ceva ce nu le aparţinea (firmanele turco-moldave din anii 1500 erau clare), ruşii ne răpesc Basarabia şi începe procesul de rusificare a ei.
Cea de a șasea invazie are loc în anul 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea, manifestându-se nelipsitele încălcări şi pauperizarea populaţiei române. Revoluția română de la 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, s-a integrat în mișcările generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est.
Eteriștii au încercat să provoace o acțiune militară a Rusiei împotriva imperiului otoman, nereușind decât o reacție contrară. Țarul Alexandru I al Rusiei s-a dezis imediat de acțiunile Eteriei, dar și de revoluția română. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine amenințată de eteriști și de panduri, imprudența lui Ipsilanti determinând contrareacția țaristă.
A șaptea invazie are loc în anul 1828, în cadrul războiului ruso-turc din 1828–1829, izbucnit ca urmare a suspendării Convenției de la Akkerman (Cetatea Albă, Basarabia) și închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino.
Pe 14/26 aprilie 1828, trupele ruse staționate în Basarabia au primit ordinul să atace posesiunile otomane de la sud de Dunăre. Pe 1 mai, rușii au asediat Brăila (la acea vreme, raia otomană). Un alt corp de infanterie a traversat Dunărea în regiunea Ismail – Reni. Aceasta nu a fost o decizie bună, deoarece terenul inundat a încetinit aproximativ o lună înaintarea trupelor ruse, ceea ce a permis turcilor să trimită în zonă 10.000 de oameni pentru întărirea pozițiilor de pe malul drept al fluviului.
În prezența a însuși țarului Nicolae I, grosul trupelor ruse au forțat cursul Dunării. În ciuda focului puternic de artilerie și infanterie, tranșeele avansate ale turcilor au fost cucerite. Rușii au cucerit în zilele care au urmat Isaccea, Măcin, Hârșova și Tulcea.
În 1829 generalul Kiseliov, care comanda trupele ruse din Principatele Dunărene, a mobilizat o parte a trupelor din Muntenia și a traversat Dunărea, îndreptându-se spre Albania. Amenințările multiple l-au convins pe sultan să ceară pacea prin intermediul ambasadorului Prusiei. Rușii și-au încetat acțiunile ofensive și, pe 2 septembrie 1829, a fost semnat Tratatul de pace de la Adrianopol.
Recapitulând, trupele Rusiei țariste au trecut Prutul și, în câteva zile, au ocupat Moldova și Țara Românească. În locul domnilor celor două principate (Ioniță Sandu Sturdza, Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica, Domn al Țării Românești), obligați să se retragă, s-a instituit o administrație militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit președinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei și Valahiei). Războiul încheiat pe 2/14 septembrie 1829, s-a încheiat prin pacea de la Adrianopol și s-a soldat cu ocuparea Țărilor Românești de către armatele țariste până la 1856.
Efectele deosebite ale războiului au avut loc în Dobrogea. Toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele rusești. Cu această ocazie, 18.000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a otomanilor au căzut în mâinile rușilor și 65 de sate au fost rase de pe suprafața pământului.
Încă de la începutul războiului, toate fortărețele, până la Valul lui Traian (Isaccea, Măcin, Tulcea, Hârșova, Kiustenge), au fost cucerite de ruși. În baza tratatului de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, iar fortăreața din cetatea Hârșova a fost distrusă.
Fortificațiile și orașul Constanța au fost distruse, iar populația a fost decimată de ciumă. Pierderile au fost atât de mari, încât la încheierea păcii, în Constanța rămăseseră numai 60 de case. A fost distrusă și localitatea Medgidia, care a devenit oraș după 1853-1854, când autoritățile musulmane au adus aici, peste populația autohtonă, numeroși locuitori de origine tătară. Altă localitate distrusă a fost orașul Tulcea. Pentru repopularea lui au fost aduși aici de către guvernul otoman locuitori creștini din Prislava (azi Nufărul, pe brațul Sf. Gheorghe, la 9 km de Tulcea).
Rușii ocupă Moldova şi Dobrogea timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă: „Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele - jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului".
Regulamentul Organic al Moldovei (coperta)
Un lucru benefic pare a fi Regulamentul organic (Органический регламент - Organitscheski reglament), prima lege organică cvasi-constituțională în Principatele Dunărene, Țara Românească și Moldova. A fost promulgat în 1831-1832 de către autoritățile imperiale rusești și a rămas valabil până în anul 1858.
Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza modernizării societății locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către „hospodari”). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.
A opta invazie are loc cu ocazia revoluţiei române din 1848, înăbuşită prin intervenţia trupelor ruse. Prin convenţia de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849), înțelegere semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene.
Moldova (care se afla sub regimul ocupației militare rusești din primăvara anului 1848 ca urmare a revoluției de la 1848 din Moldova) și Muntenia (unde guvernul provizoriu liberal își asumase pentru scurtă vreme puterea, mai înainte de a fi înlăturat de la putere de intervenția comună ruso-otomană) erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832). Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui tratat. Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.
Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală au jucat un rol semnificativ, Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române, a noua invazie, sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților.
Cele mai multe lupte s-au dus în Peninsula Crimeea. În cadrul acestuia, în 1853 are loc o nouă invazie rusească în principate. Se jefuiesc visteriile statelor noastre. Dar în 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei (stăpânit acum de... Ucraina, pe care noi o divinizăm!).
Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman. Trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești în 1859 (Mica Unire) a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern.
Cea de a zecea invazie are loc în 1877, prin convenție, eveniment numit de noi războiul de independenţă, iar de literatura istorică internațională războiul ruso-turc din 1877-1878, care și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.
Principatele Române, reunite în 1859 sub Cuza și acum sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi țarul Rusiei recunoştea drepturile româneşti şi integritatea teritorială, ne răpescc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.
Rusia a impus otomanilor tratatul de la San Stefano la 3 martie 1878, prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, dar și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.
Despre primul război mondial noi am scris (vezi „Călătorii geodezice, Germania, istoria Germaniei (IV-6) Primul război mondial”). Acolo am amintit că în 1918, Basarabia și Bucovina. prin decizii ale popoarelor lor, revin la sânul naţiunii române. Se formează România Mare!
România Mare cu provinciile istorice
Dar în 1940 are loc o a unsprezecea invazie. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, ruşii ne-au răpit iarăşi Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei.
Pierderile României în 1940
Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi fugărită până la Prut. Aveau să ni se mai ia sudul Dobrogei de vcătre Bulgaria și Ardealul de nord-vest de către Ungaria. Sugestiv este videoclipul Dorul Basarabiei (Basarabia furată).
În 1941, România, în alianţă cu foştii prieteni ai ruşilor, „fasciştii" germani, trec înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordinul de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!" Astfel, am recuperat ceea ce era al nostru, ceea ce este al nostru. O reparaţie istorică a dreptului poporului nostru de a dispune de viaţa lui.
A douăsprezecea, şi sperăm ultima invazie clasică rusească, are loc după 23 August 1944. Trupele ruseşti ne ocupă, după ce regele Mihai îl arestează pe mareșalul Antonescu și ordonă încetarea luptelor de către armata română. Rusia tergiversează încheierea armistițiului cu România de la 23 august până la 12 septembrie 1944, în acest timp ocupând România fără luptă, ba luând prizonieri peste 170.000 de militari români. Trupele rusești au fost retrase din România în 1953, dar Românbia a rămas în blocul țărilor socialiste până în 1989.
În 1968, trupele Tratatului de la Varșovia, cu excepția armatei române, au invadat Cehoslovacia. Eram locotenent major în Brigada 38 ROT (Rachete Operativ-Tactice) din Ineu, comandată de colonelul Moise, ulterior șeful artileriei Armatei 1 din București. Am susținut în iune examenul de admitere la Academia Militară, Secția ingineri, reușind pe primul loc, cu media 9,80. În august, în 24 de ore din brigadă de rachete am devenit brigadă antitanc, eu devenind din ofițer cu pregătirea datelor la Dn. 1 ROT, comandat de maiorul Corlan, comandantul bateriei 1 AT.
Tot în aceste 24 de ore am primit șase camionane noi de la Brașov, care tractau tunuri AT germane de calibru 75 mm, câte un ochitor și un comndant de piesă pentru fiecare tun de la unități de artilerie și încă două camioane cu proiectile pentru fiecare tun, muniție fiind și în camionul care tracta tunul.
Am executat antrenamente și trageri în poligonul de la Daia. Am ales și am amenajat poziții de tragere și amplasamente pe aliniamente succesive de la câțiva kilometri de graniță până la poalele Munților Apuseni. Dar le-a dat Dumnezeu gândul cel bun rușilor și trupele pregătite de invazie staționate în Ungaria, Bulgaria și Moldova Sovietică au primit ordin de retragere prin decembrie 1968.
A treisprezecea invazie a fost de alt tip, în 1989. Ofițeri ai securității sovietice, majoritatea subordonați GRU, direcția principală de cercetare a armatei sovietice, îmbrăcați în civil, erau „turiști” în România, majoritatea bărbați, în automobile Lada. Câte 3, 4 sau 5 într-un automobil, erau prezenți pe tot teritoriul țării, peste 20.000 dintre ei fiind retrași din România abia în sewptembrie 1989. potrivit recunoașterii lui Petre Roman.
Alte trupe SPETZNAZ erau masate la granițele României, pregătite să intervină în decembrie 1989 când Iliescu și Roman s-au întreținut cu guvernul de la Moscova și când patriotul general Gușe îi contra că armata română nu are nevoie de „ajutorul” sovietic.
Rezultatul îl cunoașteți. În toate domeniile, inclusiv cel militar, s-a beneralizat principiul caramitro-dinescian „Mircea, fă-te că lucrezi!” În domeniul militar l-aș exemplifica cu expresia „piloți, făceți-vă că luptați cu epavele F 16 de la portughezi și norvegieni!”
Am luat, pe bani grei, chiar și trei instalații de lansare americane a rachetelor care „bat” la distanța maximă de 300 km, echivalente ca bătaie cu fostele instalații rusești pentru rachete SCUD 8K-14. Și totul contra a 1,5 miliarde de dolari plătiți înainte, ca la damele cu pești! Împotriva cui le vom folosi? Câte rachete avem? Sau n-avem? Că nu prea știu nici dacă aveam rachete 8K-14...
Recapitulând, de-a lungul ultimelor trei secole din istoria noastră am suferit 12 invazii ruseşti și a treisprezecea de alt tip. De 12 ori aceste armate au trecut Nistrul şi Prutul, cu direcţia spre vest și spre sud-vest, jefuind şi umilind ţările româneşti, în avântul lor agresiv de a-şi mări imperiul.
Astăzi, diplomaţia rusească ne acuză că în anul 1941 am îndrăznit să recuperăm ceea ce este al nostru, Basarabia şi ţinuturile Bucovinei. Şi ne acuză într-o formă expresivă, cinică şi făţarnică, specifică, de altfel, politicii ruseşti că ne-am aliat cu fascistul Hitler pentru a ne recupera ceea ce ei, ruşii, ne răpiseră, în alianţă cu acelaşi fascist Hitler, atunci când au încheiat înţelegerea Ribentrop - Molotov de a împărţi Europa între ei.
„Vă ordon, treceţi Prutul!" ordin dat de mareșalul erou Antonescu, căruia nu i se știe mormântul, a însemnat în 1941 o reabilitare a noastră ca popor, o reparaţie istorică a armatei române ce fusese agresată şi umilită. Orice bun român nu poate fi decât de acord cu această chemare la demnitate. Între timp, la inițiativa lui Crin Antonescu, profesor de istorie, dar nu un bun trăitor de istorie, s-a votat o lege prin care nu avem voie să-i slăvim pe adevărații eroi români, trăind o istorie falsă! Ba lăudăm în exces și evreii, îi învățăm în școli, din rândul lor fiind unii care s-au instalat la puterea comunistă și au băgat în închisori și lagăre mulți români patrioți.
Să fiți iubiți și feriți-vă de invazii!
NC
Comentarii