Jocuri de cuvinte - mahala
Geografie lingvistică
Bucureștiul actual (cu Google Earth Pro)
Jocuri de cuvinte – mahala (română, Romanian):
https://webdidacticanova.blogspot.com/2025/03/jocuri-de-cuvinte-mahala.html
Engleză (English):
Franceză (French):
Germană (German):
Rusă (Russian):
Maghiară (Hungarian):
Fișierul în format pdf: Jocuri de cuvinte - mahala.pdf
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Cerul este senin dar este ger în curte, Ninge dar vântul începe ceva să caute,Flori de chiciură pe a copacilor ramuri,Dar și flori înghețate acum pe geamuri. De ieri multă zăpadă a început să cadă,Fulgi de zăpadă aleargă tare pe stradă,Văd iar…
Citeste mai mult…Astăzi am mers prin zăpadă fericită,Vântul printre ramuri răgușit iar caută,Orașul cu o maramă albă s-a îmbrăcat,Printre fulgii argintii mereui am umblat. Așa este Brăila când ninge foarte tare, Crengile în copacii goi triști trosnesc,Sunt copil…
Citeste mai mult…Iarna pe drum iar veselă bine petrece, Lângă foc este foarte bine și în odaie,Întunericul nopții este acum mai rece Vântul prin zăpadă mai supărat trece. Cade din calendar astăzi o altă foaie, Mai așez un pulover gros iar pe mine, Când focul arde…
Citeste mai mult…Văzduhul pare mereu mai nemărginit, Acum pe Cer stelele toate au adormit, Prin zăpadă este acum liniștea tăcerii, Vin pe stradă mereu fulgii mari ai iernii. Urlă vântul aprig deseori în depărtare,Gradina mea nu mai are nici o culoare, Peste tot…
Citeste mai mult…
-->
Comentarii
https://webdidacticanova-blogspot-com.translate.goog/2019/08/jocuri-de-cuvinte-sampanie.html?_x_tr_sl=ro&_x_tr_tl=en&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=wapp
Mahalaua Tirchileşti, centrul “mitocănimii” Bucureştiului de secol XIX
by Marius Ionescu
Exemplar pentru statutul acestei mahalalele este şi definiţia din dicţionarul limbii române elaborat de Lazăr Şăineanu (ediţia din 1929), definiţie ce grăieşte: Tirchilești pl. numele unei mahalale în București, centrul mitocănimii.
Reputaţia de centru al mitocănimii i se trage de la locuitorii acestei mahalele, care nu ezitau a se duce pe la întâlniri, mai ales cele electorale, pentru a se lua la harţă şi la bătaie cu cei prezenţi acolo, fără să aibă vreun motiv anume.
Mahalua aceasta pare să fi fost înglobată în interiorul alteia, numită Dichiu, după un preot ce ar fi clădit o biserică acolo, dichiu însemnând şi “administrator al bunurilor unei mănăstiri” sau “econom” (DEX 2009; de la grecescul dikios).
Dichiul se afla la groapa hingherilor din Colentina, se lăsa apoi în Dogari, la Carabulea, lângă cătunul din Tunari şi pe uliţa Madritului. Asta înseamnă că se afla undeva în zona Şos. Ştefan cel Mare de astăzi, spre Colentina, cuprinzând şi zona Străzii Polone (adică uliţa Madritului).
Dimitrie Pappasoglu, în lucrarea sa despre fondarea Bucureştiului, ne spune că Biserica Tirchileştilor (numită şi Dichiu) îşi luase numele de la călugărul Dichiu, bun econom, iar numele de Tirchileşti vine de la Moş Tirchilă, un personaj cunoscut în acele locuri. Biserica avea hramul Adormirii Maicii Domnului şi fusese ridicată la 1773.
În mahalua Tirchileşti existau 82 de case la vremea când G. Ionnescu-Gion scrie monumentala sa lucrare despre istoria oraşului (1899). Fiind puţin la marginea oraşului, cei ce trăiau aici nu prea-şi însuşiseră bine statutul de orăşeni şi se comportau întocmai “ca la ţară”, aşa cum spun oamenii vremurilor. Tocmai de aceea apăruse şi vorba “parcă-ai fi din Tirchileşti”.
Stefan Luchian - Mahalaua dracului
Andrei Apateanu - Mahala Din Bucuresti, 1936
În Brașov, mahalalele (cartierele mai vechi sau tradiționale) sunt locuri cu istorie și tradiție, adesea cu un farmec aparte, legat de vremurile de demult ale orașului. Unele dintre mahalalele celebre din Brașov sunt:
Mahalaua „Schei” – Aceasta este una dintre cele mai vechi și renumite mahalale din Brașov, situată în partea de sud-vest a orașului. În trecut, cartierul era populat de români și avea o legătură directă cu tradițiile populare. Astăzi, Schei este un loc cu multe biserici și case tradiționale, dar și cu un aer mai boem.
Mahalaua „Cărbunari” – Acesta era un cartier unde locuiau, de obicei, oameni care se ocupau cu prelucrarea cărbunelui. Încă mai poți găsi urme ale vechii tradiții în arhitectura unor case.
Mahalaua „Făget” – Situată la marginea orașului, mahalaua Făget este o zonă cu case tradiționale, dar și cu multe elemente ale vieții rurale de odinioară.
Mahalalele brașovene au fost zone care reflectau viața de zi cu zi a oamenilor simpli, iar acum sunt locuri pline de istorie, dar și de un farmec aparte. Dacă te interesează, poți să explorezi în continuare aceste locuri, mai ales dacă ești pasionat de istorie sau de arhitectura tradițională.
Mahalaua Carierei-Cărămidăriei, Braşov
Cadou: Jocuri de cuvinte – șampanie
https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-sampanie.html
Mulțumesc!
Cadou: Jocuri de cuvinte – șampanie
https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-sampanie.html
Mahalalele Mărăței și Precista
Târgul Pietrei a avut mahalale celebre la vremea lui: Precista, Valea Viei, Dărmănești, Mărăței etc.
Astăzi aducem în atenție două dintre ele, Mărăței și Precista:
Pînă în anul 1914, Mărăței era doar un sat din comuna Căciuleşti, o moşie a unor proprietari, când stăpânită, când arendată, preciza preotul Gheorghe Verşescu, în monografia pe care o dedică orașului Piatra-Neamț.
„Nouă piaţă îi imprimă distincţia deosebită, întrebată şi cercetată de toţi orăşenii şi locuitorii negustoraşi de la ţară. Fabricile de celuloză, de cherestea, de ceramică şi cărămidă, de mobilă, spitalul cu policlinica, abatorul şi biserica cea mai monumentală din tot oraşul, împreună cu noile blocuri ridicate 1957— 1969 fac impresia, în această parte, a unui al doilea oraş. Cursele maşinilor din fiecare 10— 15 minute la Săvineşti şi împrejurimi străpung văzduhul cu trepidatul lor. Desele staţii adună călători din cele patru vînturi ale lumii, fugind, gîfîind, toţi grăbiţi la disperare să nu piardă ocazia plecării. Şi aici policlinici, birouri de poştă, CEC-uri, şcoli generale de 8 ani, dintre care una şi-a serbat în 1960 o sută de ani de la înfiinţarea, alimentare, centre de pîine, bufete cu lăutari, farmacii, etc. – satisfac cerinţele populaţiei.”, este menționat în Istoria monografică a orașului Piatra Neamț.
Această arteră a oraşului este pomenită în documente vechi, tocmai din anul 1467. Ocupațiile de bază ale locuitorilor erau plutăritul și agricultura sau practicarea de mici meserii, odată cu dezvoltarea orașului au devenit lucrători în fabrici şi funcţionari în diferite întreprinderi.
Mahalaua Precista se întinde de la intrarea în oraş de către munte şi până în bulevardul gării, fiind cel mai plin de viaţă din tot oraşul – scrie preotul Verșescu.
„Fabricile de cherestea, moara DRTA cu numeroasele ei maşini în toate satele, cu sediul maşinilor Săvineşti, umplu văzduhul de zgomote şi străzile de mişcare, din zori şi pînă în noapte, tîrziu. Forfota de maşini, cu pasageri totdeauna pline, arhipline, mulţimea trecătorilor din oraş şi satele învecinate, împestriţează priveliştea. Femei cu traistele în spate, cu sticlele cu lapte în mînă, muncitori grăbiţi la lucru sau obosiţi de la fabrici spre casă, copii gălăgioşi spre şcoală sau veseli spre casă, căruţe încărcate cu lemne de foc sau camioane cu diferite materiale, sticle cu băuturi, butelii pentru aragaz şi altele, cutreieră străzile şi imprimă caracteristica localităţii.
Protoieria, biserica nouă Precista şi şcoala de cultură generală nr. 4 cu liceul nr. 3, tot noi, îi măresc însemnătatea şi încîntă privirea. Alimentarele, centrele de pîine, cartierul lipovenilor cu biserica lor, tot nouă şi blocurile noi, cu strada lor specială completează ansamblul.”, este consemnat în Istoria monografică a orașului Piatra-Neamț.
Numele acestei mahalale are legătură cu biserica Precista, care este pomenită în cele mai vechi documente. Mahalaua Precista a avut mai multe denumire de-a lungul timpului: „În vechime i se mai zicea „Mahalaua Bistriţei“, „Arinilor“, etc. Ocupaţia locuitorilor a fost plutăria, astăzi serviciile la fabrici şi diferitele instituţii.”
Frumoasele noastre mahalale
Trăiesc într-o mahala, în frumosul cartier al Teilor, înspre Petricani, încolo. Sînt specialist în mahala ca fondatorul revistei dumneavoastră în îngeri. E haos la noi, mai ales acum, cu ocazia venirii verii. Nu te mai înțelegi cu golanii. Noaptea ies pe lăturalnice, cu scăunelele de plastic, și zac și ei acolo, pe scăunele, doborîți de căldura de peste zi. Își sumet tricourile peste burțile mutilate de șaorma cu de toate și curtează ca vagabonzii restanțierele de la Facultatea de Construcții, care au rămas în oraș peste vară. În jargon, această sumetere magnifică se numește „românească”. Le place să facă româneasca. Unii, ca animalele, se dedau chiar malahiei. Dar e frumos la noi. Se poate face antropologie, se pot face studii pe urbanitatea noastră precară. N-am ieșit cu totul din sat, teiștii iubesc berea la PET, sămînța de dovleac și bîrfa abundentă, dar asta nu e problemă. De asemenea, la noi, se pot asculta cele mai proaspete manele, precum și clasicele – manelele mereu verzi, dacă preferați formula. La lac, în Parcul Tei, s-a ridicat și un parc de distracții aproape acvatice, atît că a fost un pic oprit după primele ore de funcționare. Nu prea a mers. E un pic periculos, dar își dă drumul, nu e problemă nici asta. Cine vrea să descopere mahalaua, aici trebuie să vină. N-avem oameni drogați care să dea în cap la lume, vorba aia, și nici maidanezi nu mai sînt cum erau odinioară. Nu mai. Teiul se vindecă, se modernizează. Rămîne parfumul, rămîne muzica din mahala. Sîntem o favelă care bate la porțile secolului XXI, ca Bob Dylan la porțile Raiului.
Dacă, dimpotrivă, preferați o experiență mai dură, atunci Ferentariul e de dumneavoastră. L-am tot luat la pas, i-am scris venele deschise ale consumatorilor de heroină, i-am scris oamenii care sînt aproape să fie alungați din casele lor de niște porci hulpavi. Două străzi, mai puțin celebre decît Zăbrăuțiul, sînt punctul forte ale unei experiențe complete în mahala. Prima este Aleea Livezilor. Aici, supraviețuiesc numai cei duri. Olfactiv, este o catastrofă, o apocalipsă. Dacă aveți probleme cu ficatul, nu e cazul să îi treceți pragul. Aici nu vin gunoierii, iar munții de deșeuri se înalță ca la periferiile din Napoli. E rău, ce să mai. Apoi, sînt consumatorii de droguri, care dacă intră în sevraj... Știți și dumneavoastră. Dar trebuie să vedeți Aleea Livezilor – nu e departe de Piața Unirii – ca să înțelegeți cu adevărat Bucureștiul. Această stradă, această uliță e mereu toropită de o căldură infernală, ca și cum ar exista un soare doar peste Ferentari, care nu încălzește, ci zdrobește cranii. Iarna, dimpotrivă. E un frig crîncen pe Alee, cei care traversează iarna aici sînt, în felul lor, niște eroi. Apoi, strada Iacob Andrei. Dincolo de ea, nu mai este nimic. Se sfîrșește lumea așa cum o cunoașteți. Mai departe e un cîmp de rulote în care își trec zilele oameni care nu au nici o speranță, nici măcar acte de identitate nu au. Dar Ferentariul nu e doar atît, nu, nu. În Ferentari am întîlnit cele mai multe inimi. Oamenii nu au fost devorați de lăcomie și cunosc încă valoarea unei prietenii adevărate. Sînt, de aceea, poate cei mai curați locuitori din orașul nostru. Trăiesc după alte reguli, e adevărat, dar nu de puține ori regulile acestea dau o umanitate care de mult s-a pierdut dincolo de granițele cartierului. În Ferentari se pot lesne desfășura afaceri de inimă deschisă. Nu veți întîlni nicăieri în București, cu atît mai puțin în Nord, copii la fel de fericiți ca aceia din Ferentari. Viața e cruntă, și uneori lipsurile sînt atît de mari încît... Dar aici, copilăria și-a păstrat o puritate anume, care însă se pierde brutal odată cu intrarea în adolescență. Sărăcia, mizeria frîng destinele înainte de majorat, ca și cum trebuie plătit o dată tot prețul pentru paradisul unei copilării din care nu a fost evacuată solidaritatea și în care nu și-a făcut loc invidia. Dar din Ferentari nu se pleacă, se evadează, și prea puțini reușesc asta.
Mai departe mai e Giulești Sîrbi, o altă mahala. Am fost acolo, reporter de presă scrisă, cu oamenii care trăiesc într-o groapă de gunoi. Nu sînt multe obiective turistice nici în Giulești Sîrbi, dar tocmai pentru că nu sînt, trebuie să mergeți. Curge viața prin venele cartierului, care lenevește oriental, pentru a exploda în efuziuni sentimentale greu de întîlnit altminteri.
Și Teiul, și Ferentariul, și Giuleștiul, toate aceste mahalale au farmec. E farmecul uitat de cei care trăiesc viața așezați confortabil în clasa de mijloc. E farmecul unei vieți în care se visează încă departe. Și e frumos, chiar dacă tot mai multe clădiri stau să se prăbușească, e frumos ca în Lisabona pauperă din tinerețea domnului José Saramago. E frumos – o frumusețe imperfectă, dar autentică, o frumusețe ciobită, dar zdrobitoare.
Mahalaua e unul dintre ultimele locuri din orașul nostru în care încă trăiesc oameni, nu ființe care îndeplinesc funcţii sociale oarecare, oameni adevăraţi, ca înainte de minunata lume nouă.
Andrei Crăciun este jurnalist. Îl găsiţi la andreicraciun.eu.
Foto: adevarul.ro
Mahalalele celebre ale Bucureştiului de altădată: cele mai scumpe bijuterii, jafuri cutremurătoare şi boieri notorii
1Spre deosebire de zilele noastre, când există o delimitare clară a Capitalei cu ajutorul sectoarelor, Bucureştiul zilelor trecute era împărţit în mahalale. Fiecare mahala a oraşului era cunoscută după cei mai importanţi locuitori, dar şi în funcţie de construcţii şi activităţi.
Adevarul.ro vă propune să aflaţi pentru ce era cunoscută fiecare mahala a Bucureştiului în vremurile trecute şi să faceţi cunoştinţă cu cei mai mari boieri ai acelor timpuri.
Mahalaua Aga Niţă şi care cu peşte
În povestea vechiului Bucureşti, cel din anul 1645, existenţa unui om a reuşit să impună numele unei mahalale celebre din oraş: Aga Niţă. În urmă cu aproximativ 400 de ani, bărbatul a zidit biserica Sfânta Vineri care, cel mai probabil, după anul 1749 a redenumit zona mahalalei existente.
Prin mahalaua Aga Niţă trecea în secolul al XVI-lea unul dintre cele mai importante drumuri care ducea către Serbia. Pe lângă importantul drum care străbătea mahalaua, acolo se afla şi un centru comercial, de unde oamenii îşi puteau cumpără produse alimentare. Mai exact, care pline cu peşte poposeau în fiecare zi în mijlocul mahalalei, venite din apropierea Bucureştiului.
Mahalaua Antim, deţinută în mare parte de Mitropolie şi de Mănăstirea Mihai-Vodă
Înainte ca biserica Tuturor Sfinţilor să fie zidită de către Mitropolitul Antim, din secolul al XVII-lea, mahalaua purta numele de Popei lui Ivaşcu, întinzându-se, la sud, până spre Podul Calicilor. În vremea aceea, boierii cei mai înstăriţi deţineau „locuri întinse“ în mahalaua lui Ivaşcu, iar unul dintre boierii celebri ai vremi avea şi o biserică de lemn în mahala.
O parte dintre boieri au contribuit la înmulţirea locuitorilor mahalalei, vânzând din curţilor lor negustorilor, iar Mitropolia şi Mănăstirea Mihai-Vodă se numărau printre proprietarii cei mai importanţi ai mahalalei.
Mahalaua Arhimandritului, casă pentru fiica lui Radu Vodă-Şerban
În jurul anul 1615, mahalaua purta numele de Mănăstirea Târnovului, acolo unde a avut casă, după 1630, fiica lui Radu Vodă-Şerban, cea care a fost căsătorită cu Constantin Postelnicu Cantacuzino. I se mai spunea şi Mahalaua Sfinţilor Apostoli, făcând referire la hramul bisericii care se găsea aici.
Această zonă era una dintre mahalale care, împreună cu Izvor, se inunda ori de câte ori nivelul Dâmboviţei creştea, iar apa cuprindea malul drept al mahalalei.
Mahalaua Batişte, boieri şi rugăciuni la muntele Athos
Numele mahalalei vine de la cea mai importantă biserică din zonă, care a fost numită după un boier celebru al vremurilor, Constantin Baptista. În anul 1622, Radu Vodă-Mihnea îi încredinţează boierului moşia Frăsinetului din Ilfov, incluzând în dar şi satul domnesc Frăsinet.
Constantin Baptista şi Radu Vodă-Mihnea erau prieteni buni, petrecându-şi copilăria şi tinereţea împreună, la o mănăstire de pe muntele Athos, acolo unde Radu Vodă fusese trimis de către mama lui pentru a ispăşi, prin rugăciune, păcatele tatălui său. Călugării l-au trimis pe Vodă-Mihnea la Viena şi la Prahova pentru studii, unde, cel mai probabil, a făcut cunoştinţă cu Baptista, potrivit scrierilor lui G. I. Ionnescu-Gion.
Constantin Baptista şi-a pus amprenta asupra mahalalei prin casele domneşti pe care le-a ridicat.
Mahalaua Botenului şi furtul care a cutremurat oraşul
Încă din timpul lui Matei Basarab, în documentele existente în arhive, era consemnată Mahalaua Botenului, numită după familia ce acelaşi nume, unde în anul 1687 exista livada Văcăreştilor. Printre poveştile mahalalei se numără una cu totul specială pentru acele vremuri, pentru că în anul 1741, popa Herea, locuitor al mahalalei, a făcut să se cutremure lumea religioasă a Bucureştiului printr-o faptă greu de închipui în acea vreme.
Preotul a spart biserica Bradu-Botenul şi a furat potirul din interiorul lăcaşului de cult. Acesta a aruncat obiectul furat, de teamă să nu fie prins, dar în cele din urmă a fost găsit. Ani de-a rândul s-a vorbit despre nelegiuirea pe care a făcut-o preotul.
Mahalaua Brezoianu a fost mahalaua lui Popa Stoica
Până în anul 1701, Mahalaua Brezoianu se numea, de fapt, mahalaua lui Popa Stoica, după biserica la care slujea preotul numit aşa. Întâmplarea a făcut ca Pătraşcu Brezoianu să primească „loc de casă“ în apropierea Teatrului Naţional.
Aşa a ajuns mahalaua lui Popa Stoica, după anul 1741, doar o amintire pentru locuitorii Capitalei, fiind apoi adânc înrădăcinat în memoria oamenilor numele de Mahalaua Brezoianu.
Mahalaua Cărămidarilor avea o grădină cunoscută
Mahalaua este pomenită din jurul anului 1793, când bucureştenii îşi procurau cărămidă pentru construcţia caselor, având o grădină care îi impresiona pe locuitorii oraşului. Grădina îi aparţinea lui Nicolae Vistierul Brâncoveanu, fiind cumpărată de la Scarlat Vornicul Grecenu.
Mahalaua Colţei, din vremea lui Duca-Vodă
Mahalaua poartă aceste nume din secolul al XVII-lea, din vremea lui Duca-Vodă (1674-1679). Aici se găsea Uliţa Mare, unul dintre cele mai fierbinţi puncte comerciale ale oraşului, tot de aici pornind drumul cel vechi care ducea spre Târgovişte.
Mahalaua Dudescului şi femeile cu cele mai frumoase bijuterii
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Brâncoveanu a dat din locul domnesc pe care îl avea şi mai mulţi boieri şi-au ridicat case acolo. Printre boierii care şi-au construit locuinţe se numărau şi cei din familia Dudescu, care aveau printre cele mai frumoase case şi curţi din întregul oraş. Femeile din familia Dudescu purtau cele mai frumoase bijuterii, fiind considerate printre cele mai bogate doamne ale Capitalei.
Pe lângă opulenţa bijuteriilor, poarta de la casa Dudeştilor era monumentală, iar reşedinţa familiei era „completată“ de un balcon impresionant.
Mahalaua Bălăcenului, cea mai veche din Bucureşti
În secolul al XVII-lea, zona purta numele de Mahalaua Bisericii de Jurământ, iar în secolul al XVIII-lea, Mahalaua Sfântului Dumitru. A fost consemnată în cărţi ca fiind una dintre cele mai vechi mahalale ale Bucureştiului.
Din poeziile vremii, reiese că cel care a „descălicat“ în Bucureşti se sfătuia cu un anume Bălăcen privind problemele zonei, discuntând şi despre biserica Bălaci despre care se spune că era construită cu o sută de ani înainte ca Bucureştiul să ia fiinţă. Constantin Bălăceanu este primul din neamul lui şi a fost căpitan al oştilor lui Mircea-Vodă în anul 1387.
Numele mahalalei dispare uşor, sub puterea lui Brâncoveanu, duşmanul familiei Bălăceanu, iar casele deţinute de Bălăceni sunt dărâmate. În anul 1718 a venit un alt dezastru peste mahala, atunci când ciuma a lovit din plin, făcând numeroase victime în mahala.
Mahala din Brasilia, capitala Braziliei.
Mahala din Manila, Filipine.
Mahala din Cochin, India.
...
-
1
-
2
de 2 Următor →