La casa bătrânească
Sunt lacăte... La poartă,
Pe bancă,nu-ţi poposeşte umbra,
Sunt trist şi singur, tată!
Şi sunt cu ochii-n lacrimi!
Privesc fotografii
Din vremurile-n care
Eu, ea... eram copii.
Întind spre ceruri mâna
Şi-n gândul meu socot
Că s-a sfârşit furtuna,
Ori strugurele-i copt.
Întâia sărutare sub nucul cel bătrân
Îmi stă în amintire,
Aceeaşi şi acum.
Eram un prunc de-o şchioapă
Şi alergam zglobiu
Pe câmpul numai iarbă...
Timpu-a trecut... Târziu,
Adorm cu tine-n gânduri
Şi te visez, tăicuţă...
Stai şi priveşti în zare
Şi mama-i pe băncuţă!
V-aţi aştepta feciorul!!!!!!!!
Ştiu eu ce gând aveţi?!
V-a năpădit durerea
Eternei bătrâneţi...
-->
Comentarii
Admiraţie pentru imaginile pline de nostalgii!
Lecturat cu placere. Frumos!
Multumesc domnule Mihai George! Pentru asta se face poezie, sa deschida portile sufletului. Un poem care nu face asta, care nu creaza cea mai slaba sensibilitate este fara valoare.
Citit cu mare drag!