La margini...
La margini de păduri, îți este infinitul
apusul meu de dor, scăldat în roșul serii,
minune apărută,tu însuși labirintul
când eu pictam palatul, în nopți pe bolta verii.
Mi-ai izvorât cuvinte, culorile ca hrană
și cerul vieții mele în dor l-ai împânzit,
poate că fără vină, sau fără de prihană,
mi-ai rupt din ceruri ființa, când zei am devenit.
Te-ai preschimbat în toamnă, și-ai coborât în trup,
să-ți venerez trăirea, cu tot ce te-nconjoară,
suspinul meu cuvânt, ce eu voiam să-l rup,
l-ai preschimbat credință, ca nu cumva să doară.
Mi-ai așezat lumina, pe trupul sfânt al gliei
și mi-ai lăsat cuvântul rostit, chiar și păcat,
de zilele cu nori, ascuns doar veșniciei,
sub goliciunea-n care, mai stau înfrigurat.
Acum te simt iubire, văzduhul ființei mele,
doar așteptând curatul sub frunze ruginii,
sădind sămânța vieții, când coborâm din stele,
iubirea-n lanuri sfinte, crescute peste glii.
-->
Comentarii
Frumoase versuri!
Frumoase versuri!