coşciugul lumii atârnă
de mâinile cerului
ascultă cum se macină scheletul
prin morile gândurilor
curg răstignite pe clopotul alb
al cuvintelor toarse-n simţuri
pe zidurile transparente
se derulează ontologica zbatere
fiinţa ta se agaţă de avatarele soarelui
la porţile dintre secunde
nu încerca să treci
nu râvni să cuprinzi necuprinsul
dincolo e doar iluzia
libertatea ta este aici
în interiorul tău
mai bine rămâi flămând
decât să guşti
din iluzia adevărului
eşti totul sau nimic
dator să trăieşti
din naştere în naştere
celui care te-a creat
cheia universului este în tine
n-o căuta
o ai
la porţile dintre secunde

Comentarii
Multumesc, tuturor pentru comentarii si aprecieri. Da, Ioan Mihai ineputul este cam dur, dar si neputinta exprimarii unor simtiri vizionare prin cuvinte este dura. Stiu, nu am reusit sa transmit, sa sugerez ce "vad"
Agafia, citesc in sfirsit pe aceste pagini o poezie care , daca nu mi se pare , e plina de substanta, poate chiar prea multa substanta si prea putina poezie, aproape ca un eseu de filozofie. Framintarea iti sta greu pe umeri, paote putin speriata de ea te ratacesti mai ales la inceput in locuri comune, nu foarte rafinate, intrii cu minile goale ocolo unde doar poezia ar trebuii sa sugereze existenta lor, toti stim ca sint acolo dar vrem sa ni se aminteasca doar in sugestii, deoarece asa este regul jocului. Oricum o poezie cu o textura ideatica masiva, cu mai mult rafinament sint convins ca tu poti sa dezgopi din nimic, diamante pe care putin din noi banuim ca exista...
Frumos spus și foarte adevărat:
”... cheia universului este în tine
n-o căuta
o ai
la porţile dintre secunde”
Frumos Agafia!