Din ceruri, cad frunze şi plouă furibund;
Amurgul poleit se scutură de frig şi plânge.
În mica casă părintească, singur nu mai sunt;
Mă însoţesc cu ploaia şi vântul care strânge.
Privind diluviul de-afară, gândul m-a cuplat
La simbolistul Bacovia şi la poemul său apătos,
Dar, mai cu seamă, la ceea ce s-a întâmplat
Cu treizeci şi trei de secole înainte de Hristos.
Sfânta Scriptură, în cartea întâi „Facerea”,
Ne relatează despre potop, într-o poveste;
De la cap sau de la coadă, oricum, l-ai lua,
Cuvântul „potop”, tot „potop” este.
Din când în când, ciocanul vremii cade greu;
Un potop de gânduri inundă al camerei careu:
Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu noi,
Pare o repetiţie pentru Judecata de apoi.
Bacău, 2O16, 13 octombrie
-->
Comentarii