Pe la mijlocul lui mai, Ițenco primise apelul unei vechi și dragi cunoștințe din Matca. Printre altele, omul își etalase micile succese în afaceri, lucru care îi răscoli bătrânului dureroase amintiri și tendințe de autoflagelare pentru eșecurile din trecut. Spre a nu-și lăsa inima pradă unor zbateri ce l-ar fi făcut să pară ridicol pentru omul căruia nu îi mai auzise vocea de mulți ani, Ițenco zise:
—Aș vrea să să ne vedem cât de curând. Poate mâine, că tot e sâmbătă.
—Scumpul meu, știi bine că eu lucrez sâmbăta. Dar te aștept cu drag, desigur. Poate îmi dai niște sfaturi cu afacerea.
—Sigur! se distră Ițenco. Numai de sfaturile mele nu aveai nevoie! Dar, uite cum facem. Dacă tot vin, pregătește-mi 50 de găini outoare, căci nu mai cresc pui anul ăsta.
—Îți pregătesc, desigur. Dar știi că astea de la mine nu sunt pentru înmulțire.
—Ha! Ha! Ești tare simpatic. Dar nu știu eu cu cine stau de vorbă? Vreau ouă, nu pui.
—Bine. Am să-ți fac o ofertă frumoasă, ca pentru un fost coleg de breaslă!
—Dar tu știi că eu sunt țigan. Mai vreau ceva de la tine: niște răsad de roșii din alea bune cum numai la Matca se găsesc.
—Îți dau, frate! Am și răsad de ardei, direct din curtea omului. De la Grigore, îl știi.
—Da, Grigore. Tot așa gospodar?
—Tot. Un pic mai bătrân, că deh, anii nu iartă pe niciunul.
Când auzi de iertare, Ițenco se cutremură și îi veni să plângă. În fața lui, Leanța stătea țeapănă ca o statuie, cu ochii holbați ca și cum ar da să reprobe lamentarea soțului ei. Acesta salută și închise telefonul, apoi ieși în curte, unde Diana și Darius jucau badminton. Leanța se ținea de coada lui, așteptând în zadar să audă mai multe din conversația de mai înainte. Ajuns afară, Ițenco își întrebă ginerele dacă e dispus la drumul de a doua zi și, după răspunsul lui afirmativ, bătrânul se întoarse mulțumit în casă, tratându-și soția ca pe o piesă de mobilier. Leanța suspină spre a se face remarcată, dar se alese cu aceeași indiferență ce-i răsplătea unele vorbe grele de efectul cărora se preocupa prea puțin. Femeia trecu repede peste acest insucces și se cruci șoptindu-și aracanul.
Drumul acela până la Matca și înapoi a fost cel din urmă pe care Ițenco și-a condus mașina. La vederea lui, după atâția ani, proprietarul fermei avicole își duse inconștient mâna la inimă, abia putând accepta câtă vreme a trecut peste prietenia lor și oglindindu-se cu groază în acea fantomă umană care se pretindea un vechi amic. La drept vorbind, fața lui Ițenco nu era doar decrepită de tribulațiile senectuții, ci expresia zgomotoasă a morții iminente, ceea ce scandaliza micul anturaj care părea să îl accepte ca pe un intrus aflat la ultima sa nevoie.
Cei doi oaspeți fură poftiți în biroul lui Gorovil, care nu reușise, încă, să depășească șocul creat de contrastul dintre omul vivace din amintirea lui și acest străin cu care bătrânețea a fost mult prea necruțătoare. Ițenco remarcă tonul blajin și consolator al amicului său, de aceea se puse pe o poziție optimistă, zâmbind larg și savurând cafeaua din fața lui cu o poftă bine simulată. Apoi întrebă dacă toaletele sunt în același loc și părăsi biroul pentru câteva minute.
—El a condus până aici? îl întrebă Gorovil pe Darius.
—Cu aceeași vigilență din totdeauna.
—Nu aș vrea să cobesc, dar îmi pare că nu se simte prea bine.
Darius, care nu credea în boala ce măcina în mod galopant interiorul socrului său, zise:
—Este doar o decepție profundă. Probabil că și această revedere l-a marcat într-un fel.
Gorovei, nevoind să tulbure optimismul tânărului, orientă dialogul către subiecte generale. De altfel, Darius era încredințat că socrul lui epata în acea dispoziție trecătoare și că nu trebuia decât puțină detașare pentru ca bătrânul să revină în termeni rezonabili. Și totuși, până la vremea aceea, Diana era singura care crezuse cu toată convingerea că tatăl ei nu va apuca să-și aniverseze vârsta în acel an. Nici Darius, nici Leanța și nici oricare altcineva nu a simțit câtuși de puțin impulsul înfiorător al morții lui Ițenco. Iar Gorovil fusese al doilea în ziua aceea, cu toate eforturile lui de a se menține rezervat.
La întoarcere, Darius făcu imprudența de a-i mărturisi Dianei impresia lui Gorovil – și o făcuse cu aparența sângelui rece. Diana își privea tatăl care se minuna de câte ouă depuseseră găinile în portbagajul mașinii și totul părea că se petrece ca în depărtările unui vis în care spațiul se dilată și se curbează, iar oamenii de lângă noi au ecouri în glas ca și cum ar vorbi dintr-o misterioasă vale. În amalgamul ei de senzații, imaginea bătrânului alterna între prezent și idealul copilăriei, Diana căutând să prindă cu mâna o părere a paradisului în ruină și pe care acele clipe i-l reconstruiau cu o crudă amăgire. Tot de departe păreau să vină glasuri spre a o reda prezentului și, într-un final, găsindu-se în fotoliu, îl revăzu pe Darius, preocupat de starea ei. Diana scutură din cap să alunge fantasmele și, din instinct de conservare, își legă privirile de activitatea vioaie a tatălui ei.
Cu toate acestea, certitudinea care i-a fost sădită în ziua de 8 martie nu slăbi, ci dimpotrivă, își înteți vocea tenebroasă și deveni coșmarul care a bântuit-o o vreme, amenințând-o că va lua urma tatălui ei spre mormânt. Presiunea căreia îi ceda în această temere i-a deteriorat sănătatea până la a nu mai putea înghiți alimentele, ceea ce se datora unei hernii hiatale care a necesitat endoscopie și spitalizare de o săptămână. Diana, deși putea surprinde uneori prin sânge rece, avea momente în care încordarea i se resimțea până la limita provocării unei rupturi sau a unui blocaj. De aceea, medicul specialist a înțeles că ea are nevoie de relaxare și i-a prelungit concediul cu încă o săptămână, pe care o petrecuse în casa părinților ei. Ițenco părea să nu priceapă gravitatea situației și se desfăta în gândul că, astfel, copiii au ales să rămână cu el. Totuși, când băgă de seamă că Diana readucea vorba la cele prin care trecuse, își întrebă ginerele în șoaptă:
—Până la urmă, de la ce a fost hernia aia?
Darius răspunse, ridicând vocea progresiv, ca pentru a-i reproșa ceva socrului său:
—Doctorul crede că una dintre cauze ar fi purtarea de haine prea strânse pe corp sau mâncatul pe nemestecate. Dar eu știu sigur că la starea ei a contribuit cel mai mult încărcătura sufletească datorată unor gesturi și cuvinte neinspirate de la o bună vreme!
Ițenco tăcu lăsând capul jos într-o veritabilă automustrare, în timp ce Leanța își felicită ginerele pentru alegerea cuvintelor. Atunci Darius o luă la rost:
—Degeaba vă bucurați ca un copil! Vreți să vă spun că nefericirea de o viață a Dianei vi se impută în cea mai mare parte?
Lovită în mândrie, Leanța sări:
—Daʼ cu ce drept îmi...?
Ițenco îi reteză virulența, zicând:
—Darius are dreptate. Doar că, dragul meu, nu știu dacă mai e cazul să răscolim... Toți suntem afectați de starea Dianei. Înțeleg să fii atât de supărat. Dar hai să fim calmi, te rog.
Leanța, ofuscată că nu și-a dus tirada la capăt, se ridică într-un fel ostentativ și plecă în casă. În urma ei, cei doi bărbați făcură un schimb de priviri, dar nu mai scoaseră un sunet, știind că Leanța se ascundea după perdele pentru a mai culege niscai păreri și impresii. Ițenco știa că, nu peste multe minute, soția lui va vizita damigeana și, când asta se întâmplase, făcu un gest de lehamite, zicând:
—Neam de bețivi din fașă! Nu-i de mirare că nu vede cum stau lucrurile.
Apoi oftă descurajat și, părând că se eliberase, privi în lungul grădinii cu seninătatea unui prunc. Darius, pe care verva tinereții nu îl scăpa ușor de diatriba abia începută, își mai privi o dată socrul cu reproș, apoi se lăsă învins sub convingerea inutilității. Nu de alta, dar memoria îi era plină până la refuz de momente în care Ițenco, fără să poată pătrunde sensul cuvintelor, de multe ori își suspectase ginerele că îl persifla cu limbajul său elevat. Limitându-se la un vocabular extrem de sărac și arhaizant cu ostentație, bătrânul a înțeles mult prea târziu necesitatea comunicării orale elaborate și se mustra pentru autosuficiența cu care își remarcase simplitatea în viață doar pentru a păstra, în mod viclean, aparența modestiei. Iar unde nu puteau ajunge cuvintele, intrau în exercițiu, de cele mai multe ori, vulgul și palma. Tot atât de târziu a înțeles că lipsa bogăției limbajului i-a fost speculată de aroganta soție ca pentru a-l aduce în inferioritate și, mult mai grav, a-i impune cenzuri. În definitiv, ce înnebunește mai tare un om liber decât neputința de a-și exprima ideile și sentimentele, indiferent de mijloace? Alteori, când Ițenco dovedea coerență și substanțialitate în expresii, Leanța îl privea din înalte culmi ca pentru a-l face să creadă că tocmai comisese o ridiculitate, ceea ce este încă o tortură pentru individualitatea umană. Știind abia acum că Darius era deschis la conversații serioase, Ițenco își făcu un plan, dar scăpa din vedere aspectul esențial al comunicării: nu încerca să cuprinzi orizontul cu mâinile dacă nu te ajută și sufletul. Sigur, bătrânul nu țintea spre tărâmuri ale ideilor superioare, ci căuta să își confirme unele gânduri ca pentru a ști ce va rămâne în urma lui și, cu toate că își făcea socoteli ușor idealiste, își asumă riscul.
La începutul lui iunie, Ițenco îi propuse lui Darius să facă un drum spre locul în care petrecuse peste 30 de ani, până să se mute în satul ăsta care i-a adus numai nefericire.
—Mergem cu mașina ta, zise bătrânul.
Darius înțelese că socrul lui nu se simțea în stare să șofeze și acceptă. Drumul până la Coridu a fost unul molcom și cu foarte puține schimburi de cuvinte. Ajunși aproape de centrul localității, Ițenco ceru să se reducă viteza considerabil și spuse:
—Uite, la școala asta a predat nevastă-mea până la pensionare. Iar aici, peste drum, am locuit noi.
Darius văzu o casă mare, cu gust, bine clădită, împrejmuită de un teren lăsat cam pârloagă și de un gard solid aflat în aceeaşi stare aproape jalnică. După luciul pierdut al geamurilor, se vedea că nu mai locuise nimeni acolo de niște ani buni.
—Uite în ce hal au lăsat-o, zise Ițenco. Te rog să mă crezi, Darius, curtea asta a fost ceva de vis. Când o văd lăsată în paragină, parcă îmi pare rău că am vândut-o.
—Dar ce v-a stat în minte când ați vândut-o? întrebă Darius ca pentru a testa onestitatea socrului său.
Ițenco pricepu calea și zise:
—Am vrut să fiu aproape de Diana și soțul ei.
—Mai mult de Diana, căci soțul ei nu vă era prea agreabil.
—Dacă vrei să mă crezi, după nici șase luni de mariaj mi-am dat seama că fata mea nu era fericită cu pămpălăul ăla. Chiar ea a zis odată, la supărare, că vrea să divorțeze și eu mi-am oferit sprijinul total.
—Și de ce a picat treaba asta?
—A purtat Lenuța o vorbă cu ea...
—Iar Leanța?
—Poftim?
—Nimic, scuzați-mă.
—În fine, s-au discutat mai multe: de cheltuieli, de ce zice lumea și o groază de tâmpenii pe care eu le-am luat drept chestii femeiești. Apoi a apărut Arsinia și lucrurile s-au complicat în loc să intre pe un făgaș mai bun. Oricum, eu trebuia să îmi ascult inima și să nu mă iau după Lenuța, iar totul ar fi stat altfel acum. Dar asta e! O mie de vorbe nu fac cât o para chioară după toate astea. De multe ori m-am luat după ce zice muierea, că știe ea mai bine și tot de atâtea ori mi-a părut rău. Am crezut că Diana e mai puternică și m-am prefăcut că nu văd adevărul pentru că aveam lângă mine muierea care nu știu cum făcea de îmi punea vălul peste ochi.
Zicând asta, Ițenco lăsă bărbia în piept ca și cum ar fi dat să plângă, iar Darius opri mașina întrebând:
—Vreți să vă aerisiți?
Ițenco privi în dreapta și, văzând că se depărtase de fosta lui casă, zise:
—Îmi este bine. De altfel, aici mă cunosc toți și, dacă m-ar revedea după atâția ani bocind, ar crede că am luat-o razna de tot. Dar ți-aș fi recunoscător dacă, o vreme, ai păstra discreția asupra a ce am vorbit până acum.
—Aveți încredere – zise Darius vizibil mișcat de nevoia socrului său de a-și descărca sufletul.
La aproape doi kilometri de casa care provocase lamentarea bătrânului, mașina ajunse în dreptul unei porți duble din tablă. Poarta din stânga se legăna în voia vântului, iar cea din dreapta era înclinată ca și cum un film ar fi făcut stop-cadru în căderea ei. Porțile se uneau într-un punct cu un lanț ruginit, ale cărui capete se uneau în belciugul unui lacăt la fel de vechi și care arăta semne că fusese forțat. Prin deschizătura superficială dintre porți se vedea un loc întins, asfaltat, plin de crăpături și găuri din care creștea iarba. Pe alocuri, construcții care păreau să fi servit de magazii, depozite și hale, unele aduse la ruină și altele care își așteptau binecuvântata răsplată a uitării. Ițenco spuse cu glas tremurător:
—Asta a fost unitatea de vinificație din subordinea mea. Când m-am pensionat, mi s-a propus să o iau în concesiune, fiind avertizat că locul va ajunge așa cum îl vedem acum. Nu mai mergea ca altădată cu industria vinului, căci privatizarea extinsă la nivel național și economia dată la străini amenința producția autohtonă. Puteam să mă folosesc de locul ăsta după bunul plac, să fac depozit de cereale și să adun toate beneficiile, să fac o uriașă avere, numai să nu las totul să cadă. Superiorii mă implorau cu lacrimi să nu plec, căci îmi apreciau stilul gospodăresc, dar eu nu și nu! Am lăsat totul ca să ce? Să spună pămpălăul ăla în tribunal că am fost un amărât de paznic aici și că nu am avut bani cu ce să cumpăr apartamentul după care a tras foloase la partaj? Același Bulă neisprăvit care i-a furat Dianei banii pe care eu i-am făcut cadou?!
—Nu vă supărați, dar Bulă v-a lucrat pe toți cu ajutorul vostru, al tuturor. Așa cum a pozat el, molâu și neajutorat ca un mielușel, v-a păcălit rușinos.
—Păcat de mintea lui – încercă Ițenco să dreagă busuiocul.
—Care minte, aia diabolică? Mintea lui de mare inginer care mai avea puțin și vă nenorocea fiica? Mintea care v-a manipulat cu lingușiri în timp ce el poza slab chiar cu prețul ridicolului? Păi, dacă un câine ar avea în cap ce are Bulă, ar turba!
—Așa este. De-aia zic că, acum, o mie de vorbe nu fac nici doi bani. Hai să mergem la cumătrul.
Cumătrul locuia foarte aproape de școală, ceea ce însemna că Ițenco avea să revadă casa care i-a răscolit sufletul. Însă, de data asta, merseră pe sensul opus, iar bătrânul nici nu întoarse capul pentru o ultimă privire, ca și cum s-ar fi împăcat cu bilanțul eșecurilor de până la acel punct. Când ajunse în curtea cumătrului, Ițenco o găsi neschimbată în cei peste 15 ani, la fel de frumoasă cu bolțile ei de iederă și straturi de flori suspendate ca în grădina dedicată de Nabucodonosor iubitei sale Semiramida. Ițenco retrăi momente îndepărtate ca și cum ar fi fost ieri și asta îl făcu să vadă că o viață întreagă a trecut pe lângă el într-o clipă spre a-i arăta deșertăciunea tuturor lucrurilor. Cumătrul văzu în ochii musafirului o părere de lacrimi ce stăteau să se reverse la acea revedere a paradisului în miniatură și înțelese că Ițenco nu era mulțumit, nici împăcat cu locul în care a ales să se retragă după pensionare.
—Lenuța ce face? întrebă cumătra a cărei prețuire pentru Leanța era nedrept răsplătită cu răceala celei amintite.
—Bine, zise Ițenco scurt, în semn că nu merita să piardă timpul cu cea care nici nu se sinchisea să le facă vizite.
Cumătra înțelese mai mult decât i se lăsa la îndemână și schimbă vorba:
—Nici nu știți câți vă duc dorul de când ați plecat.
Ițenco păru să nu pună preț pe nostalgiile unei comune întregi și își întrebă cumătrul:
—Nu aș vrea să par nepoliticos, dar mergem să luăm cașul?
Când mașina se urni din loc, cumătra rămase în drum privind în urma omului pe care simțea că îl vede pentru ultima oară. Tot atunci, femeia înțelese că Leanța era compromisă în viciul de care dădea semne cu mult înainte de plecarea lor și făcea o nefericită legătură între ea și fratele Costea. Intuiția îi spunea că Ițenco, alegând să plece din Coridu, se aruncase în capcana pe care Leanța i-o întinsese cu concursul fratelui ei, iar asta o convingea că bietul om va avea o moarte nefericită, oricât de curând sau de târziu se va întâmpla asta.
Înainte de a lua drumul înapoi acasă, Ițenco fu strigat de o femeie cu părul alb ca neaua, care zicea că îl recunoscuse după călcătură. Când aceasta îl întrebă de sănătate, el a zis doar atât:
—Grea haină, bătrânețea.
—Dar vinișoarele acelea roșii de pe față de la ce sunt?
—De la băutură!
Cine l-ar fi auzit atunci, ar fi spus că Ițenco avea chef de miștocăreală, dar el era foarte serios. Pe drumul de întoarcere, Ițenco simțea că ar mai fi unele lucruri de spus și se lansă în ditirambi:
—Domnule, dar frumoasă mașină și-a luat femeia aia.
—Care femeie?
—Nevasta lui Bulă.
—Ah! Dar aia nu e femeie. Iscoditoare și rea, plină de aere, e doar o jigodie.
—Se potrivește cu Bulă.
—Bineînțeles. Dar Bulă se mulțumește doar să aibă cine să-i spele chiloții din cur. Nu e de mirare că, crescând lângă un asemenea tată, Arsinia preferă să stea între patru pereți, în lumea ei restrânsă.
—Dar eu cred că Arsinia va face treabă bună la București.
—Ar putea face, dacă ar găsi un băiat care să îi deschidă mintea. Bulă și muierea lui cea stearpă nu își dau interesul și nici nu sunt în stare să-i ofere Arsiniei educație pentru viață.
—Și vrei să spui că iubitul ăsta al ei nu e bun de nimic?
—Nu știu la ce este bun. Dar un om care își îndepărtează iubita de mama ei nu poate fi crezut om bun.
Acum era rândul lui Darius să răsucească un cuțit în rană.
—Vorbești de acel fiu de pescar?
—Da. Băiatul ăsta e cam dubios. Dar în sfârșit, Arsinia e majoră. De când este cu el, Arsinia face apologia drogurilor. Dacă vă uitați pe paginile ei de pe internet, rămâneți mască de ce poate să debiteze mintea ei la 20 de ani. Chiar ea a spus că iubitul ei vinde droguri deoarece tatăl lui îl pune prea mult la muncă și nu îi lasă timp pentru școală.
Atunci, Ițenco dădu afirmativ din cap, în semn că i se confirmase o bănuială mai veche.
—Totuși, remarc că Arsinia își iubește foarte mult bunica.
—Arsinia iubește banii bunicii. Pentru ea, cel mai de treabă om este acela care îi spune ei cât este de frumoasă și deșteaptă. În rest, bănuțul – cât mai consistent, dacă se poate! Arsinia se iubește doar pe sine, iar față de mama ei are o aversiune prostească. Și știu de unde vine asta: de la bunica ei care, părând că a dezvoltat instincte materne târzii, a furat-o pe Arsinia de lângă mama ei.
—Nu ți se pare că ești cam dur?
—Chiar deloc. Astea sunt cuvintele mele și altele nu am. Demult am constatat la soacră-mea ostilități ireconciliabile față de Diana, de parcă o ură oarbă i-a întunecat sufletul.
—Dă-mi voie să îți spun că nici eu nu înțeleg orgoliul prostesc al muierii. Era o vorbă:
Sângele din fire
N-are mântuire
Și boala din născare
Niciun leac nu are.
Dacă vrei să mă crezi, nu o dată am dus lupte de lămurire cu ea, dar, când nu ai cu cine, chiar că îți vine să-ți smulgi perii din cap. Știu că îmi ascunde multe, știu că mă minte și își face mult rău. De-aia sunt mâhnit câteodată și îmi spun că, de cele mai multe ori, nu trebuia să mă iau după femeie.
—La ce vă referiți?
—Eh! Nu vreau să îți încarci memoria cu toate tâmpeniile mele. Poate vom avea timp să vorbim mai multe. Viața mea poate fi pusă într-o carte. Nici nu insinuez vreo suspiciune de infidelitate. Mai mult, Lenuța a fost atât de dornică să-și dovedească fidelitatea, încât a ajuns să inventeze moartea unui iubit al ei din anii de liceu. Dar absența unei relații extraconjugale nu ajunge pentru a proba caracterul imaculat al unui om, dacă înțelegi ce vreau să spun. Am avut și eu greșelile mele – și încă destule! Anii au trecut, totuși, de aceea vreau să cred că nu am rămas la vârsta erorilor.
Ascultându-l pe socrul său, Darius realizase că circula cu 120 km la oră pe un drum județean și băgă de seamă că bătrânul nu mai era speriat de viteză.
La întoarcerea acasă, Ițenco își abordă soția:
—Văleu, daʼ câte am vorbit cu Darius!
Mai târziu, Leanța își surprinse bărbatul cuprins de alte depresii, repetând în șoapte:
—Fata mea! Fetița mea!
Femeia își sună fiica cu rugămintea să mai treacă pe la ei, chiar dacă abia plecase. La revenire, Diana își găsi tatăl bine dispus. Leanța spuse:
—Parcă i-ați readus aerul. În urmă cu nici zece minute se dădea de ceasul morții! Apoi, femeia îl întrebă pe Darius: Daʼ voi ce ați vorbit pe drum?
—Exact ce v-a spus soțul dumneavoastră!
Nemulțumită de răspuns, Leanța scutură dintr-un picior de nerăbdare și insistă, dar fu răsplătită cu aceeași insatisfacție:
—Întrebați-vă soțul.
Atunci hoanghina făcu o mutră de parcă tocmai fusese înjurată de mamă, dar renunță. Se putea citi clar pe fața ei că punea ceva la cale. Peste câteva zile, Arsinia i-a spus Dianei că a vorbit cu Ițenco la telefon și că acesta i s-ar fi adresat cu „fata lui“. Darius avea o bănuială că Leanța își băgase din nou coada.
-->
Comentarii