Unguentul prescris de doctorul Calonfir își făcu efectul, iar Ițenco era mulțumit să constate că zona Zoster de pe abdomen se retrăgea progresiv. Din acest motiv, se gândi că o convalescență prelungită nu i-ar face bine și merse în grădină să participe cât putea la muncile agricole. Leanța, văzând inițiativa, începu să traseze sarcini solicitante în același mod pretențios și niciodată mulțumit. Totuși, Ițenco își propuse să nu iasă din ritmul lui, căci adevăratul scop cu care ieșise din casă era cu totul altul. Și, parcă în intenția de a scutura capul femeii de mirajele etilice, acesta o întrebă:
—Tu știi că omul care îndepărtează un copil de propria mamă este un om rău?
Leanța aproape trânti săpăliga, răbufnind:
—Iar o luăm de la capăt?
—O luăm, pentru că ai prostul obicei să lași socotelile sufletești neîncheiate.
—Ce socoteli, domʼle? Ce te-a apucat?! Vrei să spui că am îndepărtat-o pe Diana de mine?
—Te prefaci că nu pricepi unde bat. Dar lasă că te ajut eu! Era vorba de Arsinia.
—Poftim?!
—Știu că, din afară, se vede că ți-ai folosit nepoata de paravan în scandalurile cu mine. Dar intențiile tale au fost mult mai diabolice.
—Diabolice! Bag de seamă că drumurile făcute cu Darius ți-au îmbogățit lexicul!
Ițenco trecu ușor peste ironie și spuse:
—Și eu bag de seamă că nesimțirea ta nu are căpătâi. Sunt precis că m-ai mușcat de cur toată viața și m-ai făcut singurul vinovat atât de tot ce am greșit împreună, dar mai ales de ce ai greșit tu.
—E bine că ești „precis“! Altceva?
—Rea muiere mai ești! Ori ești rea din prostie, ori e a dracului pielea pe tine!
—Iete scârț! După ce mi-ai făcut viața un calvar, tot eu sunt aia rea?
—Și de-aia tu ai fost calvarul Dianei? (Leanța nu zise nimic.) De-aia o privești cu ură și te bucuri când suferă? (Din nou, nicio replică.) De-aia nu doar o furi pe Arsinia de lângă Diana, dar o montezi chiar să își urască mama? Am văzut prea bine că Diana, încă din copilărie, nu te-a simțit ca pe o mamă. Iar acum vrei ca Diana să nu se simtă o mamă pentru Arsinia. Cât rău mai poți să faci, femeie?
Afișând calmul care arăta că înțelesese cu totul altceva, Leanța spuse:
—Nu credeam că porcuʼ ăla poate să-ți vâre atâtea prostii în cap. Te-ai ramolit de tot!
Ițenco ar fi vrut să mai spună ceva, dar în clipa aceea sună mobilul din șorțul femeii. Copiii veneau să stea la masă. Leanța se spălă pe mâini de pământ și, plină de satisfacție, zise:
—Uite că eu sunt aia rea și tu ești ăla bun, dar Diana tot pe mine mă sună!
Inutil să precizăm că Leanța denatura faptele în favoarea ei și că Ițenco, având momente de confuzie, cădea pradă unor regrete strecurate meticulos de soție în sufletul lui. Totodată, timpul care se scurge în mod aparte pentru orice bătrân bolnav îi dădea omului impresia că Leanța îl mințise cu vizita copiilor numai ca să îi reteze aplombul ascendent. Și, tot ca o reminiscență a zilelor sale în putere, Ițenco își continuă mărunta ocupație în grădină ca pentru a se elibera de frustrări. În schimb, Leanța miza pe faptul că mintea soțului ei dădea frecvente semne de alienare și spera că, până la venirea copiilor, omul va uita controversa de mai înainte. Prin urmare, la sosirea acestora, bătrânul pierdu noțiunea timpului și rămase în grădină, privind spre capătul viei care dădea în vale spre baltă.
Leanța îi întâmpină de la poartă cu o mutră plânsă și se văită:
—Vă rog să mă credeți că tata începe să mă îngrijoreze. Zice că nu se simte bine, cum își plânge de milă ca întotdeauna și stă numai în casă, dar mă ceartă de ce mă ocup de grădină și nu stau cu el. Vă spun sincer că m-a secat la cap cu văicăreala lui și eu nu mai pot!
Aici, Leanța își reținu plânsul într-un gest teatral foarte bine stăpânit, dar neconvingător pentru copiii care îi cunoșteau cât de cât tertipurile. Ajunși în curte, Leanța își strigă de câteva ori soțul, dar acesta, părând să-și fi pierdut definitiv auzul, rămase în poziția lui, nemișcat, absorbit parcă de balta dinspre care veneau felurite glasuri de păsări și broaște.
—Uitați și voi – zise Leanța. Parcă nu ar fi el! Of! Că toată viața a făcut numai ce a vrut. Numai ce a vrut! M-a adus la disperare!
Apoi femeia își mai strigă o dată soțul și acesta, parcă smuls din plăcute reverii, se întoarse cu fața spre ea și veni la masă cu o vădită intenție de a mai reproșa ceva. Când fu la câțiva pași apropiere, ochii i se luminară la vederea Dianei și fața lui trecu de la starea bolnăvicioasă la acel zâmbet cuceritor de care îți venea greu să te lipsești. După servirea prânzului, Ițenco spuse că simte aprindere la mațe și că s-a programat la examene într-o clinică din apropierea Constanței. Leanța, continuând rolul de mai înainte, se făcu ocupată și merse în casă. Ițenco, știind că perdelele au prins urechi, îi spuse Dianei:
—Fata tatii, te rog să mă suni mai des, că tare îmi lipsește vocea ta.
Înăuntru se auzi o tuse ca un avertisment, semn că Leanța tocmai linsese una mică. Ochii Dianei se umplură de furie la acel sunet, lucru pe care tatăl ei îl remarcase cu adânc regret. Ițenco fu cât pe ce să deplângă nefericirea fiicei lui, dar se stăpâni din pricina lui Darius, crezând că asta ar fi un semn de caraghioslâc pentru ginerele său. Bătrânul se simțea privit ca un bolnav la ultimele suflări și încerca un elan de vioiciune, dar supa caldă îi slăbise vigoarea și el simți nevoia să doarmă. Își sărută copiii pe obraji și merse în dormitor. Acolo, Leanța îi pregătea patul cu deosebită abnegație, potrivea televizorul pe un canal de știri și trăgea draperiile. Când ieși în curte cu gura întredeschisă ca pentru a mai debita o poamă, băgă de seamă că Diana și Darius plecaseră. Ieși la stradă și văzu că nici mașina lui Darius nu mai era în fața porții. O sună pe Diana:
—Mamă, dar de ce nu ați rămas la desert?
—Suntem presați de timp, deoarece Darius lucrează după prânz.
—Daʼ v-a mai zis tata ceva care v-a deranjat?
—Eh, păi spune că asta te preocupă, nu că am sărit peste desert!
—Mamă, dacă aveți ceva cu mine, vreau să înțeleg. Poate nu mi-am dat seama.
—Ia las-o baltă! Pa!
În ziua de 29 iunie, Ițenco se internase în clinică pentru o colonoscopie. Diana stabilise ca Darius să îl ajute cu transportul, dar că era nevoie de benzină. Leanța, care altădată s-ar fi rupt de la un drum atât de lung, se oferi să plătească benzina, doar să meargă și ea. Ițenco îi spuse:
—Ai putea să rămâi ca să ai grijă de grădină. Fii liniștită, că am avut timp să vorbesc destul cu copiii!
—Merg și eu! Poate rămân cu tine în clinică până te externezi.
Perspectiva asta fu mai mult decât măgulitoare pentru ipohondrul care făcea o tragedie dintr-un banal examen colonoscopic. Dar adevărata intenție a Leanței nu era nici să audă ce destăinuiri mai avea de făcut soțul ei copiilor, ci să se asigure că acestea nu vor mai exista. Cititorii noștri își vor aminti că Leanța perorase față de Diana intimități din patul conjugal pe care orice om ar prefera să nu le știe despre proprii părinți, de aceea ne permitem să observăm dublul standard al bătrânei.
Ajunși la clinică, Darius se ținu distant față de socrul lui, căruia nu îi putea ierta ultimatumul pus asupra Dianei în ziua de 8 martie. Deși știa asta, la despărțire Ițenco își sărută ginerele ca și cum s-ar vedea pentru ultima oară. Leanța, când auzi că prețul ei pentru o noapte în clinică era de 80 de lei în regim hotelier, conchise că era mai bine să se întoarcă acasă. Nu de altceva, dar cine să îngrijească curtea și, mai ales, cine să îi rezolve ei usturimea din gâtlej?
A doua zi Ițenco a fost externat, urmând să primească rezultatele analizelor peste câteva ore printr-un fax direct la medicul de familie. Spre seară, Diana primi un apel telefonic de la tatăl ei și, când răspunse, auzi versul dintr-un cântec celebru:
—Spune-mi dacă inima îți este ocupată.
Așa reacționa Ițenco atunci când prindea un joker pe tablă la jocul de rummy, ceea ce însemna pentru Diana că tatăl ei primise vești bune. Totuși, acela fusese doar un cântec de lebădă. Orice stare de bine era spulberată de Leanța prin felul ei complicat de a fi, stârnind agitație și violență din nimic. În plus, ea începuse deja să se plângă vecinilor de tragedii care încă nu se petrecuseră și se purta în consecință, simulând un climat fără perspective optimiste. Lui Ițenco i-a venit de multe ori să-i reproșeze femeii că se imaginează în rolul văduvei înconjurate de o lume plină de înțelegere pentru nenorocirea ei, dar se simțea atât de lehămisit, încât își spunea că orice cuvânt ar fi o altă risipă și un plus de necaz pentru el, care se împăcase deja cu ideea morții.
Și totuși, mintea tulbure a unui depresiv care își simte sfârșitul iminent se mai agață de o părere a vieții, de o speranță îmbrățișată prea târziu. Ițenco apelase la Maurice pentru o ultimă programare la Calonfir, deși atitudinea lui era a unui resemnat care nu merge să se trateze, ci să-și grăbească moartea. Darius remarcase că, de la o vreme, socrul său vorbea despre sistemul medical românesc în termeni depreciativi, spunând deseori că medicii sunt, la fel ca preoții, niște bandiți, adunături de șnapani care nu se preocupă de viața pacientului, ci să îi mulgă buzunarele. Cu cât Leanța căuta să-l tempereze, cu atât el devenea mai virulent, iar femeia se vedea nevoită să asculte tirade care durau și câte două ore.
—Măcar nu mai vorbi așa de preoți, zicea ea.
Iar Ițenco parcă aștepta asemenea cenzuri ca să le amendeze:
—Dar de ce îți sunt atât de dragi popii? Că doar nu ai fost nici tu vreo mare credincioasă. Ah, știu! Tu mergi la spovedanie, dar știe popa că doar mănânci rahat? De câte ori ai mărturisit ce javră de muiere și ce mamă rea ai fost? De câte ori ți-ai cerut iertare pentru că ai îndepărtat-o pe Arsinia de mama ei? Spune, cotoroanțo!
Leanța pleca de lângă soțul ei în așteptarea că își va domoli virulența, dar Ițenco se ținea după ea ca să își refuleze neîmpăcatele gânduri.
—Fugi cum ai făcut mereu! Ascultă la mine, cotoroanțo și bagă la cap că ți le zic pe toate cu limbă de moarte. O să ne întâlnim pe lumea cealaltă și te asigur că îți voi privi cu detașare chinurile. Tot ce le îndrugi în viață oamenilor și imaginea pe care ți-o creezi în fața lor nu te spală de păcate. După toți anii trăiți cu tine știu cine ești, cotoroanțo! Chiar dacă intru cu vorbele astea în mormânt, tu nu poți să te ascunzi la nesfârșit și de aceea o lume întreagă te va condamna! În chinuri ai să mori și vei suferi de un infinit de ori mai mult decât copilul tău!
Leanța putea să își impună un calm înfiorător în asemenea momente, de aceea uita cea mai mare parte din cele ce i se spuneau. Iar uitarea ei venea dintr-un straniu exercițiu mental prin care nega ceea ce nu îi convenea în mod susținut până la desființare. De aici îi venea foarte ușor să își creeze acea lume alternativă, o lume a cărei construcție începuse poate în prima ei copilărie, forțată de împrejurări dramatice din familie. Dar cine știe cât avea să mai dureze până când Leanța își va fi învins proprii demoni pentru a se elibera de lanțurile care o țineau captivă într-o perpetuă intenție de a face rău? Căci răul ascuns, făcut cu convingerea că el justifică sau compensează alte tragedii este răul care are cele mai puține șanse să înceteze. Iar Leanța nu era omul care să înțeleagă și să accepte propriile erori, necum să se abată de la jurământul solemn de a complica viața altora. Ițenco se apropia de obștescul sfârșit; după el rămânea Diana, cu care Leanța avea alte socoteli și căreia credea că i-a pregătit niște lecții de viață mult mai complicate și mai interesante.
În ziua de 31 iulie, Darius mergea la București cu Diana și Ițenco, unde bătrânul se supunea unui examen tomografic general – de data asta fără Leanța, care bănuia că soțul ei trăgea spre capitală din cu totul alte rațiuni. În seara dinainte, Ițenco își implorase fiica și ginerele să se mute cu ei în casa de la țară, făcând asigurări că a lăsat deoparte orice supărare, că mama era în putere și se făcea un sprijin considerabil pentru copii. Darius băgă de seamă că socrul lui se excludea din acele perspective și gândi că asta era doar consecința grijilor sumbre ale bătrânului în privința următoarelor analize. Pentru liniștea bolnavului, Darius zise:
—Vom încerca tot ce ne stă în putere. Dar, dacă împrejurarea ne va face să dorim întoarcerea în oraș, vă rog de acum să aveți înțelegere.
—Din partea mea, spuse Ițenco pe un ton ferm, nu trebuie să vă faceți griji.
—Atunci, vom rămâne aici.
Darius pecetlui acea promisiune cu un sărut pe obrazul socrului său, mânat mai mult de mila pe care o provoca dispoziția acestuia decât de nevoia lui de a fi alături de copii. Primind asigurarea asta, Ițenco se adresă apoi Dianei:
—Revin la o discuție mai veche, fata mea și te întreb dacă e necesar să îmi stabilesc locul de veci în satul meu natal sau aici.
Leanța îi șopti să reteze subiectul, dar atunci interveni Darius și spuse:
—Lăsați-l să vorbească și despre asta, dacă are nevoie. Poate chiar își presimte sfârșitul și nu vrea să lase în urmă treburi neterminate.
Ițenco îi mulțumi din priviri ginerelui său, apoi se uită la Diana în așteptarea unui răspuns. Ea zise:
—Tata, știi foarte bine că, mai ales în ultimii ani, s-a format o clică în chestiunea asta. Dinu ți-a dat de înțeles prin atitudinea lui că nu ești binevenit acolo. Să zicem că vei fi înmormântat lângă părinții tăi. Crezi că clica va suporta ușor asta? În plus, pe mine nu mă mai leagă nimic de Pohu. Crezi că voi putea să bat prea des o sută și ceva de km ca să te plâng la mormânt și să curăț iarba de pe el? Dacă tot ai vorbit cu vecina și ea ți-a cedat locul din cimitirul de aici, de ce să ne mai complicăm?
Leanța asista la dialog îngrozită de ușurința cu care se puneau pe tapet chestiuni de moarte. Iar amurgul serii sporea înfiorarea. Ițenco îi zise:
—Diana are dreptate. Rămâne pentru aici. Mai vorbește o dată cu vecina și spune-i că, dacă e nevoie de costuri sau aprobări, ne angajăm la toate.
—Preotul a spus că nu trebuie aprobare, iar vecina nu vrea bani pentru un loc de veci.
Cu aceste cuvinte, Leanța arăta că se preocupase de aceste treburi din timp, la fel de potrivnică ideii de a-și îngropa soțul într-un loc în care ea, mai mult ca sigur, nu va fi depusă. Dar dispoziția ei cerea ca subiectul să se încheie mai repede și femeia suspina în felul ei fatalist. Astfel aranjate lucrurile, Ițenco se ridică din fotoliu ca și cum ar fi dus la capăt o banală afacere și spuse:
—Gata! Așa rămâne!
La intrarea în București, Ițenco și copiii s-au întâlnit cu Maurice, care le-a propus să lase mașina într-o parcare mărginașă, apoi toți merseră acasă la el. Era puțin trecut de amiază și aveau de așteptat încă patru ore până la examenul tomografic. Acolo fură întâmpinați de Adina, care aproape își împinse verișoara într-o parte pentru a-și vedea unchiul și să constate că acesta arăta ca mama ei în ultimele zile de viață.
—Dar ai slăbit mult, se arăta gazda afectată.
—Nu prea pot să mai înghit, Adi. Simt că nu mă ajută esofagul și dumicații stau să mi se întoarcă pe gât, inclusiv lichidele.
—Asta înseamnă că trebuie să mesteci mai mult. Haideți, că am pregătit masa. Lenuța ce face?
—Cum o știi.
Deși le era foame, Darius și Diana fură cât pe ce să refuze invitația la masă, deoarece Adina avea aerul ostentativ că hrănește o adunătură de calici strânși de pe drumuri, iar asta se vedea mai ales în lentoarea cu care își asigura servirea impecabilă, în insistențele de a mai gusta ceva și în glasul molcom, așezat, ieșit din vârful limbii. Maurice își îndemna musafirii înfulecând ca un gurmand, în contrast cu soția lui care făcea un spectacol din a-și calcula orice gest menit să o arate drept o aristocrată veritabilă. Ițenco nu reușea să termine niciun fel, obosind repede la înghițit și ferindu-se de unele alimente care îi iritau viscerele.
După masă, Maurice a urcat să doarmă, iar Adina a rămas în salon să mai schimbe impresii cu musafirii. Atunci ea a spus că mama ei, în ultimele săptămâni de viață, nu putea mânca din pricina cancerului la esofag. Dacă altădată Ițenco se ferea să vorbească despre boli cauzatoare de moarte, mai ales când era pomenită sora sau mama lui, acum înfrunta totul cu detașarea celui care învață să accepte că nu toți se pot feri de afecțiunile congenitale. Adina prinse momentul să o facă pe deșteapta și spuse:
—Într-adevăr, factorul principal al cancerului este ereditatea. Dar și acesta poate fi întârziat cât mai mult printr-un regim de viață sănătos. Sigur, dacă nu intervin depresiile morbide...
Un ascultător nedeprins cu vorbirea molcomă a Adinei ar fi avut impresia că cele câteva cuvinte de mai sus ar fi fost un monolog întins pe mai multe minute. Darius se întrebă cum suporta Maurice acea lentoare orală și tot el își spuse că, în intimitatea spațiului conjugal, Adina trebuie să fi fost altfel decât se arăta atunci. De altfel, în România circulă un mit asupra ipocriziei de speriat a bucureștenilor, unde cine se aseamănă se adună și, deci, Maurice și Adina nu făceau altceva în deosebirile lor simulate decât să se completeze reciproc.
La un moment dat Ițenco se arătă deranjat de intervenția Dianei în conversația lui cu Adina, ca și cum își făcea temeri că se vor deschide subiecte care trebuie să rămână uitate pentru totdeauna. Adina remarcă gestul și reveni la pomenirea mamei sale, ceea ce părea să îi facă plăcere unchiului. Când Maurice a coborât în salon ca să anunțe momentul de plecare la clinică, Adina rămase nemișcată în fotoliul ei, având un aer de oboseală și urmărind cum unchiul ei își schimba dispoziția de la liniște la teamă. Atunci Darius mulțumi pentru primire și tratație, remarcând cum fața Adinei se lumină dintr-o dată, iar gazda se ridică într-o grație epatantă ca să escorteze musafirii până la ușă. Se vedea clar că Adina nu simțea nicio plăcere în a-și petrece timpul cu verișoara ei și soțul acesteia, lucru care completa gestul de respingere a Dianei de la sosire. Dacă Ițenco era un soi de paria în familia sa numeroasă, nici Diana nu se încadra în acel tablou pretențios. Nu că treaba asta ar fi fost o problemă pentru ea, căci știa destul de bine cu cine are de-a face, dar tare se bucura să plece din acel focar de energii negative, unde simțea influența Nelei chiar și dincolo de mormânt. Adina i-a fost nașă de botez și cununie, așa cum Nela îl cununase pe Ițenco; cu toate astea, între ei mocneau ostilități pe care Ițenco le remarcase abia acum în adevărata lor natură. La fel ca mama ei, Adina avea un mod personal de a face oamenii să priceapă că nu agreează să i se calce pragul, așa, fără cuvinte și cu acel zâmbet îmbietor.
Diana și Darius au așteptat în curtea clinicii mai bine de o oră. Ea spuse:
—Deși simt că tata nu mai are mult de trăit, nu îmi pare foarte rău că îl pierd.
—Asta se datorează relației șubrezite în timp.
—Da și mai ales faptului că pun asupra lui o mare vină. Nu atât de mare cum e vina mamei, însă o are. Poate că vorbesc ca un copil nedrept, dar asta e.
—Crezi că, dacă e pregătit să moară, își va cere iertare de la tine?
—Tata? Niciodată! Dacă ar face asta, nu ar fi el. Mai degrabă m-aș aștepta de la mama, cu toate că ea m-a lovit mult mai rău și îmi dă impresia că încă ar vrea s-o facă. Dar ea mai dă semnele sentimentului de culpă, chiar dacă îi trece repede și revine la prostul obicei dinainte. Tata nu și-ar cere iertare de la mine nici în delir, nici înainte de ultima suflare.
—Poate va face asta fără cuvinte.
—Poate... Repet: nu ar fi el dacă ar face asta.
—Și dacă ți-aș spune că regretă multe...?
—Că le regretă, asta se vede. Și nu sunt atât de sigură că regretul lui mă privește pe mine cât regretă în legătură cu mama. Uneori, tata îmi face impresia că ar crede că tot ce lasă în urmă se va duce de râpă. Și, dacă ar fi așa, ar fi consecința alegerilor lui de-o viață. Gândește-te că lucrurile s-ar fi petrecut invers și mama ar fi murit înaintea lui. Aș fi avut de tras din greu cu tata, cu toate că nu ar fi meritat asta. Nici mama nu merită, dar nu mă lasă inima pentru că nu sunt așa cum au vrut ei să mă arate lumii ca să își ascundă adevărata vină. Încă mă mir că tata nu se vaită de toate bolile cum făcea până nu demult. Dar nu e timpul pierdut pentru asta.
Maurice apăru în curte, alături de un Ițenco mai epuizat, care își impunea să ascundă ceva ce era mai mult decât evident: vești proaste, dar parcă nici chiar atât de grave. Diana își întrebă tatăl:
—Ce ți-a zis doctorul?
—Se vede ceva la ficat, dar nu se poate pronunța în mod cert. Este nevoie de biopsie, iar pentru asta mă vor interna câteva zile în spitalul MAI. Așa că am să rămân peste noapte la Maurice.
Merseră toți către parcarea de la periferie. Când Darius și Maurice au traversat bulevardul, Ițenco și Diana au rămas pe loc, așteptând câteva minute. La întoarcere, Darius rămase în mașina lui fără să își ia la-revedere de la socrul său, în timp ce Ițenco își mai sărută o dată fiica. Apoi bătrânul urcă în mașina nepotului său, verificându-și portofelul de acte și bani. Afară, Maurice îi spuse Dianei:
—Am remarcat răceala și duritatea cu care îi vorbești Lenuței. Te rog, nu mai fi așa ațoasă cu ea. Gândește-te că a suferit mult.
Mașinile s-au despărțit la primul sens giratoriu. Darius intră pe autostradă și opri la primul spațiu de servicii. În timp ce își fumau țigările, Diana spuse:
—Am verificat portofelul tatei ca să văd dacă are actele necesare la el și am dat peste fotografia unui băiat de până într-un an. Era o poză alb-negru, îngălbenită de vechime, fără să aibă nimic menționat pe spate.
—Să fie vreo loază întreținută de el cândva?
—Sper. După cum îl cunosc pe tata, sigur s-a descotorosit demult de fotografiile oricărei loaze. Ba mai mult, el nu avea cultul pozelor. Dacă a păstrat acea fotografie atâta vreme, se pare că băiețelul din ea trebuie să îi fi fost tare drag.
—Doar nu crezi că ai un frate!
—Tu știi că bănuiala asta îmi persistă în minte de niște ani. Într-o vreme umbla vorba prin Coridu că tata avea o aventură cu contabila de la Vinalcool. Cum ea nu era căsătorită, a născut un copil din flori și aceleași guri șopteau că ar fi al șefului ei. Ei bine, acel copil mi-a fost elev în primul meu an la catedră și, știind cine îi era mama, l-am observat cu atenție. Poate că dorința de a avea un frate m-a făcut să văd oarecare asemănări între el și tata: părul castaniu, fața rotundă și buza superioară ușor ascuțită la mijloc. În plus, am remarcat ochii lui, ochi de copil nefericit, așa cum tu i-ai descris pe ai mei în pozele din copilărie și adolescență.
—Ți-ar plăcea să afli că e fratele tău?
—Nu știu. Viața mi s-a complicat atât de tare până aici, încât cred că aș face cu greu față unei asemenea descoperiri.
—Ai putea să treci prin Coridu și să îl vezi acum, după ce s-a maturizat.
—Of! Numai ideea de a fi din nou în Coridu îmi sfâșie inima. Nu mă pot împăca deloc cu gândul că tata s-a rupt de acel loc de care mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri. Poate că și acel copil în creștere i-a dat un impuls la plecare.
—Îți amintești când Costea a spus că tatăl tău câștiga mai mulți bani decât știa maică-ta?
—Și ce, să fi trimis bani pe ascuns contabilei? Nicidecum! Mama a făcut un scandal monstru când a aflat de aventura lui. S-a lăsat cu păruieli și hărțuiri până când femeia a fost nevoită să rupă orice legătură cu tata, inclusiv să își schimbe serviciul.
—Bag de seamă că domʼ șef a fost un pic de crai la tinerețe.
—Ai văzut și tu că avea cu ce. Deși pitoresc și cam local, bucolic chiar, tata a fost un șarmant cu ochii lui verzi și replicile spontane. Îmi pare rău că nu l-ai cunoscut în tinerețea lui, să te minunezi și, totodată, să te îngrozești de felul sinuos în care aborda pe oricine. Acum el nu mai este nici cea mai vagă părere din ce a fost odată. Poate că, dacă ar fi rămas în Coridu, nu s-ar fi schimbat într-atât.
—Sau poate că ipohondria l-a schimbat. Tu știi că acest comportament psihologic are, de regulă, cel puțin o cauză. Sora lui cea mai mare a murit de cancer. Apoi mama lui, apoi mama lui Dinu, apoi Nela, toate din aceeași cauză. Sigur, depresiile lui au grăbit cumva...
—Sunt pregătită să-mi spui orice ai discutat cu Maurice.
—Doctorul are suspiciunea unor metastaze la ficat, dar nimic concludent. Tomograful indică afecțiuni la aproape toate organele interne, inclusiv pe esofag, ceea ce explică deglutiția greoaie.
—Iar metastaza e stadiul final al cancerului. Ce a mai spus Maurice?
—Doctorul lasă la decizia familiei tratamentul cu citostatice, dar nu garantează nimic și declară că zilele rămase tatălui tău sunt numărate în cer. Deși nu are nimic la prostată, cancerul s-a extins la celelalte organe pentru că nu a fost depistat la timp. Se pare că totul a intrat în faza galopantă și pentru că el s-a expus excesiv radiațiilor emise de aparatele medicale. Aș putea spune că, exagerând cu acele controale la medici diferiți pentru a compara diagnosticele, tatăl tău și-a făcut-o cu mâna lui. Degeaba se căuta la prostată, inimă și plămâni, unde nu se vedea nimic îngrijorător. Se pare că durerile resimțite veneau de la ficat și rinichi. Nu spunea el că a început să urineze excesiv?
—Ba da. Înțeleg acum de ce îi acuza pe medici că sunt șarlatani. Toți îi spuneau că e bine, în timp ce el suporta dureri cumplite. Niciunul nu a știut unde să caute până la tomograful de azi. În fine, eu sunt lămurită. Oricum aveam presimțirea că tata nu va trece de anul ăsta. Când ajungem acasă, te rog să mă lași pe mine să vorbesc cu mama. Tu doar să îi urmărești reacțiile.
-->
Comentarii
Lecturat cu mare drag...Felicitări!