În drumul de întoarcere acasă, Maurice opri în fața unui magazin ca să cumpere pâine. Rămas în mașină, Ițenco scoase din portofel fotografia cea veche, o rupse în bucăți mici și aruncă totul afară. Gestul său fu însoțit de expresia determinării cu care își scotea pe cineva de la suflet, părând că ar avea motive serioase de a face imputări.
A doua zi, când Darius și Diana au ajuns la țară, Leanța părea pornită să îi ia la rost:
—Măi, copilașilor. Știți că tata își face tot felul de gânduri când e vorba de boli și altele. Ce v-a trebuit să îi suflați în coarne cu locul de veci?
Diana băgă de seamă că mama ei nu doar uitase importanța celor discutate cu două seri în urmă, ci, mai grav, bătrâna se dezancora de la prezent. Darius luă cuvântul:
—Am citit într-o carte că, după o vârstă, moartea face parte din familie și oamenii vorbesc de ea la masă, seara înainte de culcare...
—Zău? În ce carte? se arătă Leanța arogantă, ca și cum cineva tocmai inventa sapiențe în fața ei.
—Sunt o babă comunistă. Autor, Dan Lungu.
—Păi cum, autor bărbat își zice babă?
—Este o particularitate a sincretismului în arta postmodernă. Dar văd că nu păreți interesată să știți cum au stat lucrurile în capitală, de parcă vă roade ceva în amorul propriu.
—Ba sunt, mamă. Ce amor, ce...?
Diana interveni, zicând:
—Mama, nu îți contestă nimeni calitățile. Dar, în materie de literatură, nu te încăpățâna să o faci pe aia cultă. Sunt lucruri care te-au depășit mereu, căci firea ta nu e făcută pentru toate.
Leanța ar fi vrut să profereze un elogiu propriei modestii, dar nu avea inspirație și, atunci, suspină în așteptarea veștilor de la București. Diana se așeză în fotoliu, în timp ce Darius și mama ei rămaseră în picioare.
—Sunt sigură că nebunul a dat-o iar în drame, zise Leanța.
—În drumul spre București, tata a stat numai pe bancheta din spate – spuse Diana făcând abstracție de inepția mamei sale. Cât a deschis gura, a vorbit verzi și uscate, uneori stârnind exasperare. (Aici Leanța făcu urechile pâlnie) Dar avea momente în care îmi căuta privirea prin oglinda de serviciu și, de câte ori îi vedeam ochii verzi și umezi, îmi făcea impresia că imploră ceva.
—Ca milogul! sări Leanța cu isterie. Așa făcea și cu mine când greșea. Un prefăcut!
—Și totuși, urmă Diana ignorând imixtiunea femeii, faptul că tata va muri curând nu a fost doar o impresie. (Leanța își întoarse fața într-o parte, pregătită să respingă cu scepticism încă o melodramă) Iar aici mă alătur observației Adinei că tata s-a lăsat captiv depresiei morbide. Doar că acea depresie a devenit detașare, iar tata se arată mai degrabă hotărât să pună punct unei mari probleme.
—Adică ce, să-și pună capăt zilelor? Fii serioasă!
—Ascultă-mă! Tata resimte profund o decepție care i-a otrăvit sufletul.
Leanța își stăpâni cu greu șocul resimțit la auzul cuvintelor care nu demult i-au stârnit o criză de anemie. Dar, întocmai ca făptașul care ajută cu opinii un detectiv la prinderea hoțului, se făcuse cuminte în banca ei, așteptând concluzii.
—Tata arată prin dispoziția lui că își impune să moară, continuă Diana. (Leanța se vădi sceptică încă o dată) Cert este că, indiferent de gravitatea bolii, el se lasă consumat de o mare deziluzie pe care nu mai are puterea să o elimine.
Leanța crezu că fiica ei rostea cuvinte mari de dragul propriei importanțe și interveni:
—Îi acorzi un interes nemeritat. Știu că starea lui din ultimele luni ți-a trezit temeri prăpăstioase, că doar ești fiica lui, dar eu te previn să nu te lași păcălită de toate astea.
—Care toate astea? Faptul că el își simte pofta de viață otrăvită e ceva minor?
Remarcând insistența Dianei asupra otrăvii, Leanța fu mai mult ca sigură că soțul ei a rostit din nou cuvinte nepotrivite și fu cât pe ce să înfrunte naivitatea aparentă a fiicei sale. Dar luă aceeași postură rezervată și spuse:
—O fi așa cum zici tu. Știi bine că, în ultimii ani, a fost supărat pe neamuri. Dar ce să-i faci?
—Acum sigur nu se mai poate face nimic. E prea târziu nu pentru el, ci pentru cei care rămân.
Leanța nu făcea față atâtor cuvinte mari puse la un loc. Diana își planificase un dialog amplu cu mama ei, dar, pentru că înfrunta aceeași stană de piatră, îi făcu semn lui Darius să ia cuvântul, iar el spuse cu o răceală studiată:
—Doctorul nu garantează nimic. Se văd câteva metastaze la ficat, zonă din care boala s-a extins la celelalte organe. Slăbirea lui accelerată se datorează neputinței de a înghiți. El va rămâne internat câteva zile pentru analize suplimentare, timp în care va fi hrănit cu surogate. Concluzie: zilele îi sunt numărate în cer.
Leanța rămase mută ca în fața inevitabilului și, după câteva clipe de reconsiderare, luă vechea mutră melodramatică și zise:
—Vă jur că nu am știut și nici nu am văzut nimic!
Fața indignată de mai înainte i se transfigură ca după un plâns îndelungat și chinuitor, iar femeia își căută sprijin de marginea mesei. Abia atunci Leanța părăsea propria sferă pentru a reveni la realitate. Se așeză instinctiv în fotoliu și rămase alte câteva clipe pierdută în gânduri. Diana zise:
—Am găsit o fotografie a unui copil în portofelul lui. Ai idee ce-i cu ea?
Leanța păru să se scuture de postura tragică și, din nou preocupată, spuse:
—Am văzut și eu poza, dar nu știu cine e copilul.
Diana știu, atunci, că mama ei mințea. Mereu suspicioasă și neobosită în lupta ei de a afla un lucru, Leanța se ascundea, de data asta, dincolo de veștile triste pentru a nu fi ea însăși. Diana o cercetă cu atenție și spuse:
—Tata este în evidență la Oncologie de patru ani, iar doctorul de familie a fost informat de asta chiar de Calonfir.
Leanța păru să nu mai ducă o lovitură asemenea și, vărsând o lacrimă, reluă poziția neputincioasei și se tângui:
—Asta le întrece pe toate. Abia acum aflu.
Diana constată abundența de necunoscute invocată de mama ei. O căsnicie de aproape jumătate de veac, caracterul ipohondru și excesiv de prăpăstios al tatălui ei, precum și rolul veșnic iscoditor al Leanței, care făcea din țânțar armăsar, nu se pupau deloc în mintea Dianei.
—Orice ar fi, reluă Diana ca pentru a spulbera un moment stânjenitor, consideră moartea tatei un prilej de a ieși din închisoarea asta numită căsnicie și în care el ți-a torturat sufletul. Asta îmi doresc pentru tine câte zile vei mai avea!
De data asta fu rândul Leanței să își manifeste oarecare bănuieli legate de cuvintele fiicei sale. Diana, intuind urmarea, pistonă:
—O singură dată ai avut ocazia să scapi de calvar prin divorț și înțeleg de ce, atunci, te-a părăsit curajul deodată. Știu că par indiferentă vorbind așa când tata trage să moară, dar nici nu pot să ignor faptul că toate aduceau inevitabil către situația de față. Îmi pare rău că doar așa te poți elibera, dar nu există altă cale. Nici acum, când ești bătrână și meriți un pic de liniște.
Savurând compasiunea, Leanța ignoră capcana în care o atrăgea fiica ei și, din starea plânsă în care se găsea, femeia se văzu îndreptățită să își manifeste o descărcare furibundă:
—Mi-a fost foarte, foarte greu să îndur bătăile lui pe apucatelea! Nu înțeleg cum poți să dai atâta în cineva fără să obosești, mai ales că ți-e nevastă.
Destul de iritat, Darius interveni:
—Mai greu e de înțeles cum poți să dai atâta în sufletul cuiva, mai ales că ți-e copil!
Caracterul ambiguu din replica lui readuse starea confuză de mai înainte, dar Leanța se agăța, astfel, de speranța că va mai afla ceva din cele multe discutate în drumul spre capitală. Diana și Darius se înțeleseră din priviri să reteze discuția în acel punct și, de acolo, se iscă un dialog steril.
Până la întoarcerea soțului ei acasă, Leanța trăi o săptămână de avide preocupări față de grădină. În scurtele răgazuri luate, își suna cumnatele ca să schimbe impresii despre starea soțului ei, prilej de asigurări reciproce că lucrurile nu erau atât de grave precum le etalaseră copiii la întoarcerea din București. În plus, chiar Maurice afișa rezerve pe un ton aparent optimist, ca și cum se excludea din postura de a da vești triste. Iar Leanța, neștiind ce concluzii să tragă din discuțiile cu acesta, rămânea într-o rece expectativă.
Surpriza cea mare se ivi când Maurice a anunțat-o că îi va aduce soțul acasă, dar nu înainte de a trage o fugă până la Galați, iar asta întări crezul femeii că bolnavul nu era atât de bolnav de vreme ce putea face față unui drum atât de lung. În urmă cu nici două zile vorbise cu Ițenco la telefon și constată în vocea lui o dispoziție nu tocmai veselă, dar oricum, destul de calmă. Puțin după ora amiezii, când se auzi un claxon în stradă, Leanța ieși în grabă la poartă. Ițenco intră în curte fără să spună o vorbă și merse în spate, unde se așeză în fotoliu. Leanța abia ce luă bagajele în mâini, că îl auzi pe Maurice:
—Eu am plecat, Lenuța.
—Dar nu stai măcar la o cafea?
—Nu pot. Știi că sunt presat.
Daʼ de unde să știe Leanța toate astea? Nici bine nu trase poarta după ea, că mașina o luă la goană și Maurice dispăru lăsând în urmă o atmosferă plină de mister. Femeia veni lângă soțul ei și băgă de seamă că acesta purta papuci de casă, ca și cum ar fi plecat la drum sub oarecare presiune. Când îl întrebă de binețe, femeia încremeni la auzul vocii lui stinse și cavernoase, total diferită de cea din urmă cu două zile. Neputând face față acelei revelații sumbre, îi reproșă în gând lui Maurice că o abandonase neconsolată. Diana și Darius erau plecați la munte, iar ei îi trebui ceva până să se decidă dacă le poate strica concediul cu acea veste. Mânată parcă de furie, îl sună pe Maurice:
—Ce s-a schimbat așa, deodată, încât Coco să pice în starea asta?
—Crede-mă, Lenuța, că nici noi nu știm. Am fost zilnic la spital la el și drept îți spun că numai după ce l-am readus la noi a căzut în apatie și a început să mănânce tot mai puțin. Adina mi-a spus că azi dimineață, când Coco s-a îmbrăcat, a uitat pe noptieră crucifixul de la soacră-mea.
—Cred că l-a lăsat intenționat acolo. El nu dădea jos crucifixul de la gât nici când făcea baie. Dar a vorbit ceva pe drum?
—Mai deloc. Poate la Galați să fi vorbit cu surorile, dar mă îndoiesc, căci una era grav bolnavă la pat, iar cealaltă trebuia să ajungă repede la poștă. Hai, că trebuie să închid. Vorbim mai târziu.
Mai târziu însemna la calendele grecești, căci Leanța începea să primească ceea ce oferise de-a lungul vieții: paroxism și răceală. De aici, se lansă într-un tir de apeluri către cumnatele ei spunându-le că Ițenco nu era bine deloc, dar primi în schimb încurajări din cele mai seci și odioase. Pentru că nu găsea sprijinul moral nicăieri, apelă la Diana. Și nu oricum, ci la modul abuziv, dându-i-l pe tatăl ei la telefon din prima secundă a apelului. Diana făcu ochii mari de spaimă la auzul vocii muribundului și îi reproșă mamei sale lipsa de răbdare și panica exagerată. Atât i-a fost necesar Leanței ca să își pistoneze fata cu văicăreli, repetând că muribundul întreabă de copii, ca și cum intenția ei era să le reproșeze concediul în timp ce ea asista de una singură la moartea unui om.
Cu toate astea, Diana și Darius trebuiră să renunțe la mica lor vacanță și luară drumul înapoi spre casă. Au făcut popas la Brașov, unde au rămas peste noapte acasă la Petrea. Acesta primi vestea tristă cu indignare pentru faptul că sora lui ascundea mereu lucruri până la limita faptului împlinit ca și cum prefera să se tortureze cu propria tragedie. Totodată el avea convingerea că fratele Costea știa demult totul de la Leanța, iar asta îi sporea sentimentul de gelozie.
A doua zi, apelurile telefonice se întețiră obsesiv, iar Leanța se manifesta ca și cum abia s-ar abține să scape bănuiala că Diana o amăgea cu întoarcerea. Și o făcea repetând la infinit că muribundul întreba dacă au ajuns copiii, până când Diana aproape strigă în telefon:
—Știi bine că Darius e șofer începător, că drumul e lung și anevoios. Dacă mai pui presiune asupra noastră, s-ar putea să pățim ceva grav și să nu mai ajungem!
Leanța se conformă, înțelegătoare. Când au ajuns la casa de la țară, Diana și Darius îl găsiră acolo pe Costea, care ședea pe fotoliul de lângă patul bolnavului, dar îi ignorară prezența. În cameră, o liniște ca de priveghi, cu draperia trasă, cu televizorul pe același canal de știri și Leanța frământând veșnic în dinți pumnul în care ținea o batistă. Ițenco era întins în pat, cu mâna dreaptă ridicată din cot și degetul arătător indicând atenții în gestul său arhicunoscut. La intrarea copiilor, Leanța trase draperia să facă lumină și zise cu prefăcut elan:
—Uite, bunule, au ajuns copiii!
Din pat se ridică greoi o părere a ceea ce a fost voinicul și energicul Ițenco, numai piele și os, cu pleoapele palide și ochii înfundați în orbite. Buzele atât de uscate încât lăsau la vedere dinții păreau să indice încă de atunci aspectul craniului descarnat. Ițenco era nebărbierit de câteva zile, iar firele de păr de sub pomeții supți, livizi, dădeau liniilor feței lui nuanțe cu atât mai sumbre. Copiii se așezară fiecare pe câte o parte lângă el, în timp ce Ițenco îi ținea de mâini într-o vădită cerere de a nu mai pleca. Bătrânul le savura glasurile în timp ce ei vorbeau despre cum au petrecut la munte – și părea să își admire fata care declara că a învins teama de a intra în peșteri.
Leanța se înțelese din priviri cu fratele ei că era timpul să plece, iar Costea se ridică numaidecât, invocând neputința de a sta mai mult în preajma unui muribund. Șezând pe marginea patului, Ițenco își privi cumnatul ca și cum abia îl recunoștea, apoi îi spuse Dianei:
—Ai slăbit.
—De la atâtea poteci de munte bătute la pas, zise ea pe un ton de o tristă voioșie ca să mascheze impasul la auzul acelei voci mai vlăguite decât o șoaptă.
După plecarea lui Costea, Ițenco întrebă copiii dacă au mâncat, în timp ce Leanța, din spatele lui, îi făcu semn Dianei să spună că nu. Poate pentru că simțise acest lucru sau pentru că nu uitase obiceiurile nevestei sale, acesta se întoarse cu greu spre Leanța. Deși nu mai apucă să îi vadă gestul, îi reproșă din priviri femeii, apoi îl întrebă pe Darius:
—Drumul e bun?
—Cum îl știți dintotdeauna. Mașina nu mi-a creat probleme și iată că am ajuns.
—Dar vreți să plecați acasă la oraș?
—Nu, răspunse Darius prelungind vocala ca pentru a face asigurări.
Geloasă pe faptul că Ițenco abia dacă schimba o vorbă cu ea dar acum devenea volubil cu copiii, Leanța interveni:
—Haideți afară, la aer!
Deși mergea ușor împleticit și se ținea de pereți, bătrânul refuză sprijinul lui Darius, declarând că se descurcă singur. Ajunși la masa de afară, Leanța le așeză copiilor câte o pulpă în farfurii. Ițenco văzu în fața lui un bol cu supă pasată și o linguriță de dulceață.
—Ce-i asta? întrebă el.
—Un pic de supă proaspătă, zise Leanța. Mănânci cât poți, da?
Ne cerem scuze față de sensibilitatea cititorilor, dar trebuie să spunem că supa din fața bătrânului avea aspect de vomă și că el sorbi de două ori din ea doar ca să o respingă cu hotărâre. Ceru o roșie, din care gustă o felie, dar o respinse și pe aceasta pe motiv că era „răci“.
—Ce să-ți mai dau? se arătă Leanța adusă la capătul răbdării.
Diana interveni:
—Mamă, parcă ai uitat să îngrijești de un om bolnav. Lasă-mă pe mine și vezi-ți de ale tale! Tătuț, vrei să îți fac un piure?
Ițenco dădu afirmativ din cap și se bucură ca un copil la gândul că urma să fie hrănit de fiica lui. În fond, așa își dorise să își încheie bătrânețile, ceea ce însemna că nu își pierdu de tot luciditatea. După această gustare, mai rămase câteva minute la masă, ca un vechi obicei al siestei, dar privea în gol, de-a lungul grădinii, întrebând lucruri care dădeau semnele delirului:
—Cine trage căruciorul? Dar cine o să bată cuiele? Apoi, către soția lui: Dar tu ai să vii după mine?
—Păi unde să mă duc? se arătă Leanța dispusă la alte melodrame.
Reauzindu-i vocea, Ițenco se închise iar în sine, ursuz. Cățeaua Lizuca se gudură între papucii lui, dar acesta o respinse cu un gest neputincios și o părere de strigăt:
—Pleacă, mă!
Lizuca era cățelușa pe care regretase că a abandonat-o în câmp la solicitarea Leanței și care revenise în curte după o săptămână. Leanța suportă greu decizia lui de a păstra cățeaua pentru fidelitatea ei, invocând des faptul că niște câini vagabonzi stricau gardurile oricând aceasta intra în călduri. Acum, însă, Ițenco o îndepărta pe Lizuca de teama căpușelor care ar putea să afecteze copiii, dar fără intenția de a o abandona. La scurt timp după trecerea lui în neființă, Leanța își duse ambiția la capăt și scăpă de acel animal nesuferit ei pentru că i-a fost drag lui, tot astfel cum începuse să dea foc lucrurilor de care Ițenco nu se desprinse în timpul vieții.
In plin ritual al arderii de foc, Leanța găsi restul unui pachet de sodă caustică chiar lângă groapa de gunoi din fundul curții, acolo unde Ițenco obișnuia să îngroape câinii pieriți în bătătură. Colțul unui ambalaj din plastic ieși amenințător din pământ și Leanța trase de el cu iuțeală aproape disperată. Abia azvârli bucata în foc, că tocmai auzi un foșnet specific mai multor folii frecate între ele. Scormoni cu mâinile pământul reavăn și găsi acolo scheletul unui câine de mărimea lui Lăbuș, învelit în zeci de ambalaje din plastic, mai vechi și mai noi, toate de la sodă caustică. Acum, la numai o zi de când își îngropase bărbatul, Leanța aflase că acesta a știut dintotdeauna că niciun câine nu a pierit de moarte bună. Iar faptul că acela recitase în mod ostentativ strofa lui Coșbuc trebuia să îi fi dat de înțeles că nicio crimă, oricât de neînsemnată, nu rămâne veșnic ascunsă. Apoi, Leanța făcu asociere între felul în care muriseră câinii: înfometați din pricina organelor arse de otravă și soțul ei: înfometat din cauza neputinței de a înghiți. Femeia dădu fuga în casă și îl sună pe doctorul Calonfir, zicând:
—Nu mai are rost să așteptați analizele biopsiei, căci soțul meu a decedat.
—Doamnă, asta nu depinde de mine, ci de institut. În plus, orice oncolog serios va studia mostre de țesut, chiar dacă pacientul a răposat, pentru a înțelege cauzele unor metastaze galopante atipice.
—Cauze... atipice?
—Da, doamnă. Fiind vorba de un pacient cunoscut mie, mă pot referi cu toată expertiza la cauze atipice, fără să am în vedere numai fondul ereditar.
—Am înțeles. Și eu trebuie să mai aștept vreo concluzie?
—Doar dacă vă interesează în mod excepțional, puteți reveni cu o cere scrisă și, în baza unui mandat judecătoresc, vă punem la dispoziție toată documentația.
Leanța își recăpătă confortul și zise:
—Ah! Să mă bată Dumnezeu dacă am vreo bănuială. Deloc!
—Totuși, dacă analiza ne dă suspiciuni, noi avem obligația să anunțăm familia. Asta poate să dureze chiar și ani, căci tehnologia de care dispunem nu prea ne ajută. Aveți un număr de telefon la care să apelăm, altul decât cel de pe care ați sunat?
—L-am avut pe al fiicei mele, dar nu mai e valabil, căci și l-a schimbat de aproape un an. Nu am reușit nici măcar să o contactez ca să o chem la înmormântarea tatălui ei.
—Înțeleg. În funcție de evoluția analizei, vă sunăm pe dumneavoastră.
Leanța sunase de pe numărul soțului ei, un număr mobil pre-pay care se apropia de perioada de grație și, implicit, de desființare pe motiv de neutilizare după câteva luni. După încheierea apelului, femeia cercetă locul care îi stârnise neliniști și, după ce se asigură că treaba e bună, merse în casă. Îi trezi pe Diana și Darius cu pretextul de a o ajuta la stingerea focului din groapa de gunoi și rămase tot timpul lângă ei pentru a vedea dacă aceștia remarcă ceva suspect. Nici scheletul câinelui nu mai era în locul lui. Apoi Leanța merse în casă, preocupată cu așezarea dosarului pentru ajutorul de înmormântare și a ultimei rente viagere.
-->
Comentarii