De la întoarcerea copiilor din vacanță, Ițenco a mai mers de trei ori pe propriile picioare – și ultima dată a fost la miezul nopții, când, în loc să ajungă la baie, urină pe un prelungitor electric din bucătărie. În ziua de 15 august, Darius, aflându-se la capul muribundului, își aminti că își imaginase scena asta cu mai bine de un an în urmă și că, atunci, luat de valurile furiei, i-ar fi spus cu deplină satisfacție socrului său că va ajunge în iad. Acum, însă, văzându-l atât de firav în propria agonie, dar și pentru că Ițenco îl prefera pe el la căpătâi decât pe Leanța, nu făcea decât să îl țină de mână, iar acesta repeta oftând:
—Asta-i viața!
Pe drept cuvânt, Leanța, deși foarte rece de felul ei, acum își tânguia disperarea de a rămâne singură și, în cele mai multe clipe petrecute cu el în acele zile și nopți, îl implora să se facă bine și să revină pe picioare. Pesemne că hoașca uitase de jurământul lui Darius făcut socrului său ori ea nu credea că viitorul va face posibilă ținerea acestuia. Totodată, înghițea cu greu faptul că bolnavul îi respingea compania și că, de câte ori era conștient de prezența femeii, se întorcea cu spatele la ea impunându-și să doarmă. De aceea, când Ițenco se liniștea și trăgea cu adevărat un pui de somn, Leanța intra în cameră și zicea aproape răstit:
—Darius, mergi afară, că sigur a făcut pe el și trebuie să îl schimb.
În loc să schimbe lenjeria și așternutul, Leanța îi lua bărbatului o mână într-ale ei și, cu ușoare scuturături, întreba obsesiv:
—Ce mă fac dacă rămân singură?
După câteva astfel de reluări tot mai agresive, Ițenco șopti:
—Copiii au promis că stau cu tine.
Leanța, însă, nu avea nevoie de asigurări, ci de personajul perfect care să îi susțină rolul dramatic. Și da, se poate spune că ea nu îndura perspectiva singurătății, dar numai în măsura în care nu și-ar fi asigurat alte roluri credibile.
Spre seară, își făcu apariția Arsinia, prilej ca Leanța să nu mai fie o viitoare văduvă, ci o mamă tardivă pentru nepoata ei. Energia de care deborda bătrâna în prezența fetei fu suspectă pentru Diana. Dar șocul cel mare avea curând să se producă. Arsinia fu condusă de bunica ei spre camera bolnavului care acum dormea bine, cu fața într-o parte. Fata, ca orice copil sperios în preajma unui muribund, refuză să intre sub pretext că bătrânul avea nevoie să se odihnească. Leanța, care se afunda tot mai mult în ape iluzorii în prezența ei, credea că un singur cuvânt din gura Arsiniei ar fi avut puterea să ridice și morții din morminte. Dar Arsinia, bănuind motivul pentru care bunicul ei nu o mai agrease în ultimii câțiva ani, se temu că, trezindu-se din somn, bătrânul i-ar fi spus cu limbă de moarte ceea ce putea să o marcheze pe viață. Aproape fugind parcă dinaintea unui pericol iminent, fata solicită să meargă afară, iar cele mai neînsemnate doleanțe ale ei erau lege pentru Leanța.
Ajunsă în curte, Arsinia se așeză în fotoliu și, cu bătaia de genunchi specifică, încercă să lege un dialog cu mama ei:
—Știu că bunicul nu mai putea să lucreze grădina de la o vreme. Era prea bolnav.
Diana era cât pe ce să spună că, de fapt, Ițenco se simțea prea scârbit de unii oameni pentru a-și redobândi pofta de viață, dar simțea prea multă ostilitate ascunsă în prezența fiicei sale și se ținu distantă. Atunci interveni Darius:
—Tatăl Dianei nu mai putea multe.
Arsinia păru că nu se face înțeleasă, așa cum proceda de câte ori era luată prea din sec în pretențiile sale, dar insistă:
—Eh, da, știu că bunicul meu nu prea mai avea chef de unele.
Darius o privi fix în ochi și spuse:
—TATĂL DIANEI ar fi avut putere să facă multe!
—Eh, bine. Acum, că se întâmplă asta, o să fim aici cu toții și vom reuși să scoatem grădina la capăt.
Iritat de acea impertinență, Darius zise:
—Care voi o să fiți? Poate nu știai că tatăl Dianei a inclus în acel toți o mulțime de lucruri și oameni de care se sictirise.
—Dar crezi că a știut unele chestii?
—A VĂZUT acele chestii. Iar de altele am avut și eu grijă să afle.
Arsinia nu ducea mai mult, nici nu ar fi priceput mare lucru. În naivitatea ei, credea că Ițenco ar fi fost în stare să își sacrifice de tot fiica pentru beneficiul nepoatei, adică ea. Îl privea pe Darius cu coada ochiului și îl ura pentru rolul din acea poveste, dar, neputând găsi cuvintele care să-i spele păcatul abia comis, își imită bunica: se porni pe plâns, mimând durerea pentru pierderea bunicului cel drag. Darius și Diana asistau impasibili la acest exercițiu de fățărnicie, știind amândoi că nu avea să dureze mult. Arsinia băgă de seamă că patetismul ei forțat risca să o ducă pe alte rute la fel de penibile și, atunci, ceru un șervețel, pe care îl duse direct la nas și nu la ochi. Convulsiile de mai înainte i-au asigurat mai degrabă muci decât lacrimi, iar ea se ridică din fotoliu, acuzând migrene și spuse că ar trebui să plece acasă.
În urma ei, Diana îi zise lui Darius:
—Oricât de dură va fi viața cu amețita asta, nimic nu îi va deschide ochii.
—Ai văzut cum se insinua în grijile curții? Omul ăla trage să moară în casă, iar ea a venit să afle dacă se va alege cu ceva.
—Exact ca cine a crescut-o!
—Mare mi-ar fi mirarea dacă Arsinia nu ar fi interesată de vreun testament.
—Oare să fie așa dobitoacă?
—Exact ca cine a crescut-o!
Deși îi dădea dreptate iubitului ei, Diana se temea să meargă atât de departe pe calea acelor considerații. Și totuși, cuvintele lui aveau să se adeverească a doua zi, când, pe la aceeași oră, Arsinia reveni, așa cum îi promisese bunicii, dar având aerul că situația oribilă pe care a creat-o s-a spulberat în climatul general ca și cum nu ar fi existat.
De data asta, Arsinia se abținu să își arate ostilitatea față de mama ei și, mimând o dispoziție bine repusă în termeni, îi ceru acesteia să îi prăjească două ouă. Diana știa să răspundă cu priviri cordiale la asemenea ipocrizii, văzând în atitudinea Arsiniei metehne ca ale lui Bulă și femeia lui, dar mai ales ca ale Leanței. În timp ce fata mânca, Diana se oferi să prepare o cafea, nevoind să dea curs unui subiect de care fiica ei să se agațe în acea lipsă de inspirație. Darius ședea la capătul opus al mesei și își fuma țigara, așteptând ca Arsinia să termine tot din farfurie. Fata se purta atât de discret în gesturile ei, încât provocă un contrast imens cu ce spusese pe un ton presupus glumeț:
—Ar fi culmea sa apară un testament.
Diana fu cât pe ce să scape ibricul din mână. Darius zise cu o dezarmantă siguranță de sine:
—Neh!
—Nu e felul bunicului meu?
—Tatăl Dianei nu s-a arătat interesat să își scrie testamentul, deși își presimțea de multe luni moartea. Și chiar dacă l-ar fi scris, tu nu ai fi beneficiat de nimic. Știu foarte bine ce vorbesc!
Arsinia rămase blocată, neștiind să iasă din impas, așa că își scurtă vizita și, sărind peste cafea, motivă iar migrene ca să plece acasă, de data asta fără lacrimi, muci și șervețele. Darius se oferi să o ia cu mașina, căci cerul amenința cu ploaie. Pe drum, Diana se lansă în reflecții special pentru a da ceva de înțeles naivei din spate:
—O vorbă din popor spune că oamenii pe moarte aud ce vorbesc ceilalți fie în șoapte, fie și de la o oarecare distanță, ba chiar le aud gândurile. De aceea se crede că, dacă nu ai inima și sufletul curate în preajma unui muribund, mai bine nu vii să îl vezi, căci îl tulburi și îți atragi o mare năpastă.
Aluzia se potrivea de minune cu norii care întunecau cerul. Arsinia ocoli vorbele mamei sale și spuse:
—Vai! Ce nori de ploaie se adună...
—Ăsta-i el! zise Darius. Răscolește norii ca să își facă drum spre cer, căci, supărat pe ce spun și gândesc unii oameni, vrea să plece mai repede din lumea asta și să lase în urmă năpăstuiții cu metehnele lor.
Deși mai era ceva de mers până la bloc și afară începură să cadă picături mari de ploaie, Arsinia ceru să fie lăsată mai în spate, pretextând niște comisioane pentru cineva. Purta cu ea o sacoșă încărcată cu bunătăți de la bunica, semn că Leanța se aștepta să nu își revadă nepoata prea curând. Darius își întrebă iubita:
—Ce ți-am zis legat de testament?
—Nu mă așteptam să ai atâta dreptate, zise Diana.
—Ți-o miros pe asta mică de la o poștă! Dar mai sunt lucruri de descoperit, lucruri pe care scoarța de maică-ta va depune eforturi considerabile să le țină ascunse de tine.
—De asta sunt sigură! Dar cu maică-mea am o răfuială pe care o las pentru după ce trecem peste necazul ăsta cu tata. Cât o privește pe mucoasa de Arsinia, nimic nu mă preocupă la ea. Nu-i sunt mamă, nu mi-e fiică – și asta spune totul!
—Încă o victorie pentru Leanța.
—Te asigur că e ultima!
Darius avea aerul că s-ar abține din a-și exprima rezervele – și nu din lipsa încrederii în determinarea Dianei, ci pentru că intuiția lui vedea o Leanță întunecată, înfiorătoare și care strivea cu pașii ei o parte însemnată din orizontul vieții. Iar Diana, asemenea tatălui ei, își făcea uneori socoteli neinspirate în privința Leanței, căci bătrâna, cu sufletul abrutizat și fluiditatea propriei atitudini, avea darul de a zăpăci lucrurile și oamenii până la exasperarea lor. De aceea, cel mai nimerit rival în lupta cu maniile cotoroanței nu era altul decât Darius. Dar dificultatea consta în faptul că Diana nu trata cu maximă atenție avertismentele lui decât abia după adeverirea acestora și, atunci, repoziționarea ei de oricare parte a situației era tardivă și aproape inutilă.
Ziua următoare fu și cea în care Ițenco a văzut pentru ultima dată soarele. Darius, martor al agoniei prelungite a socrului său, își simțea nervii întinși la maxim, deși era mânat de o curiozitate aproape științifică de a vedea cum își dă un om sfârșitul. Desigur că nu avusese parte de satisfacerea acestei observații, căci Leanța, în ambiția ei oarbă, se substituia la căpătâiul muribundului spre a-și repeta la infinit obsedantele tânguiri. La fiecare repriză de acest fel, Ițenco începea să tremure fie de frig, fie din pricina imenselor dureri de rinichi și, atunci, Leanța își închipuia că îi este respins dialogul. Când își vedea ambiția ostenită, Leanța îl ruga pe Darius să stea cu socrul lui, nu fără a-și manifesta oarecum ciuda pentru privilegiul acestuia de a-i fi preferată compania. Astfel, hoanghina intra la bănuieli, închipuindu-și cine știe ce dialoguri deconspiratoare dintre Darius și muribund. Prin urmare, Leanța se posta pe după uși cu urechile făcute pâlnie, dar își pierdea repede răbdarea, căci arsurile din gât riscau să fie mai trădătoare decât cuvintele delirante ale bătrânului.
În acea ultimă zi din viața lui, Ițenco a refuzat să mănânce și să bea apă. Resturile de mâncare rămase între dinți de la mesele anterioare intraseră în putrefacție și un miros amar ieșea din gura lui cu fiecare oftat. Dacă vedea pe cineva trecând prin fața lui cu un vas în mână, își încleșta dinții într-un refuz categoric de a fi hrănit, asemenea copiilor. Din când în când, Diana îi umezea buzele uscate cu un ghem de vată înmuiată în apă, iar asta părea să îi domolească agonia. Apoi, Ițenco păru să dea un ultim semn de luciditate și, văzându-se numai cu Darius în încăpere, șopti:
—Să fiți sănătoși și să faceți tot!
—Vom avea grijă de tot, spuse Darius.
—Da? Bine.
Zicând aceasta, Ițenco se întoarse pe partea dreaptă cu fața spre fereastră, lăsând să transpară din vorba lui un semn de îndoială și neîncredere. Alte valuri de durere îi loveau tot corpul bătrânului, iar acesta începu să tremure așa cum fac toți cei care plâng pe ascuns. Darius se apleacă la urechea lui și spuse încet:
—Noi, copiii, suntem pregătiți să ne luăm la-revedere de la dumneavoastră și ne cerem iertare pentru tot. Vă promit că vom avea grijă de mama, de casă și de grădină. Și vreau să știți că, oriunde veți merge, nu veți fi niciodată singur.
Ițenco își privi ginerele într-un fel indicibil, cu ochi tulburi, micșorați, care păreau să fi așteptat demult acele cuvinte. Fără să spună nimic, își reluă poziția cu fața spre fereastră și respiră calm, echilibrat, parcă spre a-și induce somnul. Peste două ore, când Diana și Darius se ocupau în liniște cu aranjarea sufrageriei, vecina intră să le vestească împlinirea menirii omenești. Ițenco murise cu ochii deschiși, întors pe partea dreaptă și cu o mână cuprinsă de ambele palme ale nevestei. Darius palpă tălpile bolnavului și, după ce le constată răceala, spuse:
—Contrar așteptărilor tuturor, iată că prin moarte a dovedit demnitatea care lipsește multor oameni în viață.
Leanța izbucni într-un plâns fără lacrimi, așa cum fac uneori oamenii la marile dureri și continua să țină mâna mortului într-o disperată rugăminte de a nu fi lăsată singură. Vecina îndemna zadarnic ca mortul să fie lăsat să se liniștească; Leanța plângea sincer pentru prima dată în fața lui Darius, cu acei ochi care manifestă convingerea că își va urma soțul cât de curând. Apoi, femeia își sună cumnata care se considera cea mai apropiată soră de soțul ei și strigă:
—Coco nu mai este! V-am spus de atâtea ori că el nu se simte bine și că aștepta să vă vadă, dar nu m-ați crezut niciuna! Pa!
Mai târziu sosiră Nelu și un alt consătean pentru a desăvârși toaleta funerară așa cum cereau tradițiile locului. În vreme ce Darius și ceilalți doi bărbați ridicară mortul pentru a-i potrivi cămașa, Leanța spuse:
—Nelu, uite că e viu!
—Nu este! reculă Darius ca pentru a-i desființa soacrei sale o speranță deșartă.
Apoi femeia păru că s-a resemnat mai repede decât se aștepta la depășirea acelei tragedii. Cei de la pompe funebre se instalară pentru a-și face treaba și, când aceștia au fixat la poartă flamura mortuară, Leanța răsuflă ușurată, consolându-se parcă în spectacolul pe care își imaginase că îl va ține în fața lumii întregi. Nu ne vom opri să prezentăm ritualul îmbălsămării, deoarece considerăm că acest lucru dureros ar trebui să rămână necunoscut celor care au inspirat scrierea rândurilor de față. De altfel, rețelele de internet abundă de asemenea descrieri, iar noi vom lăsa la îndemână cititorului să decidă asupra veridicității lor.
În ziua înhumării, șoseaua din fața casei se aglomerase de mașini, de oameni din diferite colțuri ale țării veniți să îl conducă pe ultimul drum pe cel care le-a fost coleg, șef, bun prieten și o memorabilă cunoștință. Acest lucru sporea spectacolul într-un mod la care Leanța nu se așteptase și a cărui grandoare risca să o scufunde cu totul, iar ea păru să abandoneze rolul dinainte și să se lase pe cursul lucrurilor după voia lor. Femeia întâmpina sosiții cu una și aceeași replică:
—A suferit, sărmanul, dar a îndurat toate în tăcere, de-aia am fost luați prea din scurt de necazul ăsta.
Cei care au cunoscut-o pe Leanța de-a lungul anilor răspundeau acestui monolog scremut în cuvinte pe măsura sterilității lui. Unii au remarcat că fața ei de proaspătă văduvă se transfigura într-o mustrare violentă de câte ori îi spunea Dianei să tacă și să nu mai plângă. O femeie care asistase cu Darius la o asemenea ieșire spuse:
—„Nu mai plânge, că abați atenția de la mine! Lasă că plâng eu!“ Ce soacră ipocrită ți-ai găsit!
—Nu e singura ipocrită, zise el indicând cu capul către Arsinia, care își făcuse un obicei din a boci ca la comandă de câte ori se cânta pomenirea veșnică.
—Alta care se dă de ceasul morții?
—Singura pe aceeași lungime de undă cu cabotina din centrul scenei.
Aceeași femeie, vorbind cu Diana, a spus:
—M-am întâlnit acum vreo trei ani cu tatăl tău și am vorbit de relația ta cu Darius. A zis că e băiat bun, dar regretă că nu sunteți căsătoriți.
Pe drumul spre cimitir, Leanța, după ce eșuase în rolul leșinului din biserică, se lansă în altă tiradă:
—Scoală, Cocule, că au venit copiii să te vadă la chemarea ta. (Arsinia ciuli urechile) Să vină copiii! Așa ziceai și ei au venit de departe. Să vină Darius! Așa ziceai: să vină Darius! Și uite că a venit Darius la tine!
Arsinia își desprinse mâna de brațul bunicii și căută în poșetă un șervețel ca să își curețe palmele de sudoare. În timp ce Leanța relua patetica tânguire, Arghilai se înființă la gard și strigă acuzator:
—Sodă caustică?! Nu, cotoroanțo! Vasele se spală cu apă caldă și atât! Altfel, ajung să mănânc sodă caustică!
Unii au crezut că nebunul reproducea o secvență de scandal surprins în curtea vecinilor, în vreme ce Leanța își intensifica bocetul la întrecere cu vorbele acestuia. Diana surprinse privirea răutăcioasă a mamei sale către Arghilai și, urmărindu-i revenirea la jalnicul rol, păru că tocmai i se confirmase o bănuială. În urma lor, nebunul se dezbrăcă într-o vădită frustrare că nu era luat în seamă și continuă să răcnească spre cortegiul funerar:
—Cotoroanța dat sodă la om! Căței la groapa de gunoi și om murit de foame!
Mama lui Arghilai ieși să oprească tirada. În coada cortegiului, două necunoscute făceau schimb de considerații.
—Femeia suferă și nebunul joacă!
—Ferească Dumnezeu!
—Dar am auzit că un fulg de sodă în farfuria cu mâncare te curăță în doi ani, de nu știe nici doctorul ce ai avut!
—Și cine te-a otrăvit iese prima la poartă să jelească ce om bun ai fost și ce păcat că te-ai dus atât de repede.
Apoi, după câteva clipe de meditație, cele două femei se cruciră și oftară într-un glas:
—Ferească Dumnezeu!
-->
Comentarii
Lecturat cu mare drag...Felicitări!