Leanța trăia într-o lume minusculă, lumea ei interioară, populată de orgolii duse până la absurd, de inflamații care sfidau discernământul, de o iubire oarbă față de nepoata ei și de uri la fel de oarbe, cu accese violente până la limita crimei față de toți ceilalți, o lume cât o monadă din care nu se lăsa evacuată nici în ruptul capului. Orizontul acestei lumi se lărgea puțin, abia sesizabil, cât să cuprindă o societate la fel de minusculă, oameni naivi și ipocriți, gata oricând să își rumege propriile odrasle, care, totuși, manifestau o smerenie verosimilă în biserică și care perpetuau confortul aparent din monada Leanței. Personalitate fluidă în gândire și comportament, Leanța era prin spirit un lac veșnic învolburat, cu sporadice și fugare acalmii de suprafață, păstrând numai conturul fidel, însă ascunzând în tenebroasele adâncuri mistere a căror deconspirare ar putea înfiora pe oricine. Pe stradă, atât cât ieșea până la magazinul comunal, se distingea drept o bătrână tipică, la cei 71 de ani, emanând o suferință fatală, mereu aceeași de când se mutase aici, de vreo 20 de ani și cu care venise din județul de mai sus în compania unui soț expansiv, pornit pe legarea de noi relații și animat de planuri mai mari decât îi permitea vârsta lui de proaspăt pensionat. Neîndoielnic, acest soi de suferință disimulată a stârnit mai întâi compasiunea și apoi strania curiozitate a unor sătence cam de o seamă cu ea. Dacă se găsea cineva să o întrebe cum se simte, spunea evaziv că o cam doare capul, însă cu acele insinuări specifice femeilor care lasă de înțeles că durerea de cap este, de fapt, tristețea datorată unor certuri conjugale soldate cu scatoalce. Măruntă cât un dop pe lângă voinicul ei bărbat, păstrând prin excelență aerul bolnăvicios al pacientei proaspăt ieșite dintr-o operație complicată, fără îndoială că, o perioadă, suratele de suferință i-au împărtășit drama. Însă acestea, deseori izbite de agresivitatea categorică cu care Leanța le refuza consolările, mai întâi rămâneau nedumerite, ca apoi, în baza intuiției feminine, să tragă concluzia nu tocmai pripită că aceasta juca un rol desăvârșit. Femeile, prin construcția lor ancestrală, au harul infailibil de a remarca minciunile altor femei, pe care însă se prefac că le cred cu o naturalețe dezarmantă. Pare că, în felul acesta, ele conservă un oarecare complot stabilit de străbuna Eva cu șarpele primordial înainte de a accepta să guste fructul oprit. Firește, unele s-au limitat să-și reprime dezgustul și, impulsionate de principii personale, să țină distanța față de acest personaj anost și straniu totodată. Lucru deloc regretabil pentru Leanța cea cu sufletul de gheață, care nu concepea adevăratul sens al prieteniei și nu manifesta cine știe ce afecte la pierderi de oameni. Dar era în acea comună o femeie cel puțin la fel de retrasă de lume ca ea, care locuia lângă piața comunei și avea un copil întârziat la minte. Fiul ei ieșea deseori în curte, unde alerga în fundul gol printre orătănii și striga:
- Arghilaaai! Arghilaaai!
Dacă nu făcea asta în momentele lui exuberante, se posta la gard, sub un nuc și perora aprecieri la adresa trecătorilor:
- Floricica Găurica! îi striga celei despre care se vorbea prin sat că ar fi dat cu curul pe la marinari care îi promiteau să o plimbe în țări străine. Nela Colonela! cânta el bătând toaca în gard către cea vestită că presta servicii ireproșabile unor călugări care ar fi fost militari în rezervă.
Așadar, aprecierile nebunului Arghilai cu direcție sexuală erau alimentate de folclorul gratuit al câtorva vecine răutăcioase, lucru pentru care mama lui nu putea face mai mult decât să le apostrofeze pe acestea:
- ʼMniezăul mamii voastre de curve nespălate, că numai prostii băgați în cap copilului!
În ziua în care Leanța mergea la piață fără să știe ce o aștepta, Arghilai tocmai termina cu fugăritul găinilor, iar vecinele răutăcioase se pituliră în ascunzișuri pentru a-și îmbogăți folclorul cu o apreciere de data asta inedită, pe care nebunul avea să o facă cu de la sine pricepere față de consăteana pe care o vedea prima dată. Numai ce își trase bocancii scâlciați în picioare, singurul accesoriu peste nudul amfibiu, că Arghilai se repezi la poartă și, scuturând-o cu furie ca și cum ar vrea să o smulgă din stâlpi, strigă:
- Leanța Cotoroanța!
Mai întâi, preocupată de anonimatul ei cu caracter benefic, Leanța nu băgă de seamă ce i se dedica de peste garduri, însă, trezită din falsa meditație de râsetele copioase ale sătencelor din împrejurimi, îi fu dat să audă ceea ce Arghilai se încăpățâna să o facă a pricepe. Făcu o semipiruetă și se îndreptă aproape alergând înapoi acasă, unde îi spuse soțului, printre sughițuri de plâns și bufeuri de indignare, ce pățise, lungind povestea cu detalii ireale și reluând-o obsesiv pentru a-i stârni acestuia furia cu care avea să îi revendice onoarea pătată. Soțul ei, distrat de împrejurare și, totodată, iritat că aceasta evoca pățania ducând la gură pahar după pahar de rachiu, îi spuse:
- Eh, femeie, aici nu mai ești la tine în bătătură, unde eu, ca prostul, te-am luat de nevastă fără să știu ce drac împielițat îmi ești! Aici lumea te vede așa cum ești, fără să mai țină cont de teatrul pe care îl joci cu lacrimi de melodramă.
Brusc, Leanța își schimbă dispoziția și, de la indignarea îndurerată, trecu la frenezie nebună, cu ochi injectați și urlete cavernoase. Fu suficient să ia o labă peste bot și câțiva dupaci pe spinare pentru ca Leanța să revină la starea ei de normalitate, găsindu-și senină de treabă prin bucătărie, dar fără a se dezice de paharul cu rachiu atât de drag ei de când se știa pe lume. Iar momentul cu Arghilai dispăru în neguri ca și cum nu ar fi existat niciodată. A doua zi, la solicitarea soțului Ițenco, veniră la ei câțiva foști consăteni și angajați ai distinsului și manieratului domn cu scopul de a-i servi acestuia la ridicarea unui garaj de care noua lui gospodărie ducea o tristă lipsă. Leanța le ieși în întâmpinare volubilă și efervescentă, emanând un zâmbet molipsitor de ale cărui efecte soțul ei era extrem de mândru. În mintea lui, trecuseră de mult acele vremuri în care femeia obține orice cu lacrimi și sex, lăsând tot mai mult loc epocii în care el obține orice, mai ales liniștea conjugală, cu un dos de palmă și o tocană de pumni garnisită cu un șut în fund, iar, la desert, o flegmă în obraz. Dar Ițenco își făcea socoteli greșite din debutul lor, ignorând faptul că unele metehne femeiești nu au leac, ci mai rău, se accentuează cu cât apetența lor față de etilice crește.
Iată, prin urmare, cum s-au scurs cei aproape 20 de ani de când se mutaseră aici, aparent la fel ca înainte ca el să se pensioneze. Ceea ce părea că tinde spre resemnarea mută cu care femeia stârnea vagi accese de culpă și compasiune în simțurile instabile ale soțului, de fapt, ascundea o tainică aprofundare a urii acesteia, ură care, când capătă note definitive, are un singur drum: doar înainte, până la țelul suprem. Ura înverșunată, puterea de a plânge la comandă și rachiul fac dintr-o femeie deprinsă cu invocarea propriilor drame cu accente fataliste criminalul perfect. Ei bine, în ochii lipsiți de antrenamentul critic, a căror naivitate poate fi un pericol pentru cel care îi poartă, o femeie la 71 de ani, văduvă de ceva timp și pusă în termeni vitregi cu propria fiică, este clișeul bătrânelor oropsite, demne de milă și de care literatura clasică abundă până la îngrețoșare pe alocuri. Totuși, fără a dispune în eter creditul obișnuit al lucidității de care unul ca Arghilai poate fi pasibil în măsură infinitezimală, caracterul de cotoroanță pe care nebunul îl atribuise Leanței era cel mai nimerit. Înainte ca Ițenco să dea primele semne ale bolii care l-a răpus, acesta i-a zis:
- Muiere mai căpoasă ca tine nu am văzut în toată lumea asta largă.
- Da! Ai și umblat mult prin lume ca să ai ce vedea!
- Nu mă laud cu asta. Dar mă gândesc serios să îi dau nebunului dreptate.
- Daʼ ce-s vorbele astea, măgarule?!
- Că ești o cotoroanță, idioato!
- Ia uite-l cum îmi vorbește el la masă! spuse Leanța unui martor imaginar.
Serveau, într-adevăr, prânzul. Erau la masa din curte, căci luna mai se dovedea mai caldă ca în alți ani. Leanța, mulțumindu-se că soțul ei senil de la o vreme nu lungi vorba, îi măsura fiecare gest cu care acesta ducea lingura la gură, sorbind adânc din supa de găluște. Apoi, ca și cum schimbul de afronturi de mai înainte nu avusese loc, se ridică să aducă sticla cu vin din bucătărie. Avu, totodată, grijă să împingă cu piciorul pachetul cu sodă caustică pe care îl cumpărase pentru spălarea butoaielor. Nu de alta, dar nebunul, ipohondru și suspicios, ar fi făcut un scandal de toată frumusețea să afle că muierea băuse într-atât încât să uite soda în bucătărie. Era deja tăbăcită de scatoalce, ba chiar era un motiv de îngrijorare să se iște certuri fără tocana aferentă, dar ea avea o singură pretenție: să nu-i surprindă careva.
-->
Comentarii
O poveste interesantă! Îmi place felul cum descrii personajele mergând până în miezul sufletului.