Leanța Cotoroanța (cap. 2)

[Paul Rotaru]

Conversațiile dintre Leanța și Ițenco din momentele lor cu aparență armonioasă erau de cele mai multe ori sterile, ca și cum cuvintele pe care le schimbau ar fi constituit tributul fricii de tăcere. În general, cuplurile suplinesc monotonia rutinei cu astfel de dialoguri deoarece în sânurile lor se strecoară ușor bănuiala că s-au înscris în relații eșuate. Iar apropierea tot mai alertă a senectuții are drept consecință verbalizarea, la un moment dat sau chiar de mai multe ori, a acestei bănuieli. Termenii obsceni, depreciativi și considerațiile care oricum nu au ce să mai schimbe orientează teama de tăcere către un climat stătut, puturos al toleranței, jar care mistuie omul încetul cu încetul. Din fire un om dominat de frici de orice fel, Ițenco avea dese clipe în care își privea soția cu stranie disperare, pusee de panică ce alternau cu sclipiri de copilărească jovialitate. Spirit indecis, dar cu o gigantică stimă de sine, el cădea ușor în depresii care îi măcinau structura interioară până la angoase și culminau cu inexplicabile isterii. Când asemenea episoade nu aveau drept deznodământ o partidă de cotonăgeală, ele făceau din Leanța o infirmieră veșnic la datorie, o soră care veghea cu abnegație toată noaptea la căpătâiul bolnavului închipuit.
În rest, viața lor de cuplu comporta note ordinare, cu aceleași dialoguri de complezență în care prețioasele nimicuri se făceau baza universului și a rațiunii sale de a fi. Ah, da! Și băutură... din belșug... Dacă Ițenco avea atitudinea unui alcoolic de conjunctură, care se îmbăta la modul grețos doar când era deprimat sau mâhnit, Leanța trăda garanția că va fi o dipsomană în toată regula, aceea care se îmbată până se pișă pe ea și care, când se trezește, e foarte vexată de ce i se spune că a făcut și vorbit în timpul beției, ba chiar tratează toate observațiile cu infatuarea celei care se convinge pe sine că cineva caută să îi denatureze imaginea morală la edificarea căreia asudase decenii la rând. Nu s-ar putea spune că rachiul era declanșatorul dualității ei interioare, căci cu ea intrase în lumea mare drept consecință a sistemului educativ stalinist și social postbelic. Mai degrabă, alcoolul stimula o separare tot mai accentuată a celor două naturi, el însuși consolidându-se ca barieră în evoluție între ele. Stupoarea Leanței la observațiile făcute asupra stării ei bahice era, astfel, autentică la primul impuls, ca apoi să derapeze progresiv spre fățarnice indignări cu cât își amintea frânturi din acele episoade întunecate.
Însă cu totul altfel stăteau lucrurile în orizontul ei mental atunci când bea fără a fi nevoită să se abțină în prezența cuiva. De pildă, când Ițenco pleca în vizită la sora lui din București, lăsând nevasta acasă ca și cum ar ține-o departe de chestiuni private, aceasta își ruga fiica să vină din oraș pretextând teama de singurătate. Nu de puține ori Diana o găsea preocupată cu treburi pretinse ale tatălui ei, cum ar fi spargerea nucilor cu ciocanul, udă până la genunchi de urină și cu limba plută.
- Frumos îți șade! zicea Diana scârbită de starea în care își vedea mama. Nici bine nu a plecat tata de acasă, că ai și plonjat în damigeană!
- Daʼ ce-s vorbele astea, Didi?! recula hoașca abia legând silabele gâjâite și încercând să-și compună o mină sobră de mamă autoritară.
- Nu ți-e rușine, femeie bătrână, să bei până nu mai știi de tine?
- Daʼ ce-am băut, măi fată, zii și mie?! se tânguia Leanța storcându-și patetic ochii pentru acuzele nedrepte ce i se aduceau.
Schimbul acesta de cuvinte era deja clasic între cele două, drept pentru care Diana se ținea de coada maică-sii în scopul de a o împiedica să mai dea cep la butoi. Însă, uneori, ea avea nevoie să meargă la baie și atunci, din străfundul bucătăriei se auzea dovada că Leanța mai linchise o rașpilcă, acel „aah!“ voit să fie o tuse care masca senzația de arsură din gât.
- Vin eu acum să văd unde ți-ai făcut provizii! se auzea din baie vocea Dianei.
Și atunci se isca o întreagă comedie, cu căutări de comori prin sertarele cu ciorapi, pe după vasele puse la scurs, ba chiar în cutia cu medicamente, timp în care hoanghina se posta pe marginea patului jelind amarnic suspiciunea nedreaptă la care era supusă. Dacă nu ar fi o consecință a tendințelor dipsomaniacale, plânsul ei ar fi fost de-a dreptul sfâșietor, a cărui reușită actoricească dublată de o stranie autenticitate a tristeții de bețiv ar fi muiat multe inimi. Însă Diana era sătulă până peste cap de acest viciu care stătea la baza relațiilor șubrezite din familia ei. Din acest motiv, ea nu a suferit niciodată femeile bete, fie ele cât de simpatice.
În dimineața următoare se derula un alt episod clasic. Leanța, în ciuda abuzului din seara precedentă, nu dovedea nici migrene, nici stări de greață, ci acuza doar un ușor disconfort general pus pe seama tensiunii sale oscilante. Și atunci, spre a preveni ridicole certuri, intra în rolul bolnavei care își presimte sfârșitul, servind imense cocteiluri de buline. Obiceiurile acestei femei trădau o tărie de ficat înfiorătoare. Diana se asigura că mama ei mânca bine și, când o vedea cu dispoziția repusă în termeni mai mult decât rezonabili, se întorcea în oraș.
Mai târziu în aceeași zi, când Ițenco revenea din călătorie, găsea mâncare proaspătă, curățenie la animale, chiar și acolo unde nu era chiar o urgență și nevasta trează în mod miraculos. Credem și noi, de vreme ce ziua din urmă constituise un festin barbar în ale șprițului!
- Parcă aș bea ceva, că, după atâta burtă de volan, mi se usucă glanda! spunea Ițenco.
- Îți aduc imediat, se arăta serviabilă femeia.
- Îmi iau singur. Tu odihnește-te, căci văd că te-au cam jumulit treburile de acasă.
De fapt, Ițenco mergea să verifice nivelul damigenei, ocazie cu care spuse:
- Mă femeie, dar nu ai văzut că șoarecii au ros din fundul sticlei?
Fără a lua în seamă ironia evidentă, Leanța zise pe un ton vădit serios:
- Păi a fost Didi și a gustat ceva.
- Bag de seamă că tare îi mai place rachiul.
- Daʼ io știu? Nu am stat după ea să văd cât bea.
- Puteai să bănuiești, că doar e fie-ta.
Nemaisuportând asaltul de aluzii, Leanța suspină ostentativ și spuse cu un oftat:
- O fi, dacă zici tu așa...
Ițenco trecuse cu vederea peste faptul că Leanța punea pe seama Dianei propria greșeală, dar să fie chiar luat peste picior în mod neinspirat, cum făcea Leanța în acele clipe, era garanția tocanei. Fără să își fi turnat nimic în pahar, ieși în curte cu mâinile întinse ca să înșface impostoarea, dar aceasta se făcu nevăzută în fundul viei.
- Lasă că ai să vii singură cu falca în palma mea! strigă Ițenco de-a lungul curții.
În ascunzișul ei, Leanța scoase mobilul și își sună fiica, bocindu-și spaima bine simulată.
- Didi, iar a luat-o taică-tu razna. De când a venit, face întruna scandal, de parcă și-a lăsat mințile la scoarța aia de soră-sa.
- Dar de ce s-a luat de tine?
- Din senin, așa cum îl știi. M-a tras de păr, a zis că mi-o trag cu vecinul, m-a târât pe jos și m-a lovit cu piciorul în burtă.
Neputând crede gravitatea la care s-a ajuns între părinții ei, Diana izbucni în plâns.
- Lasă, mamă, nu mai plânge, spuse Leanța trăgând-și nasul ca și cum ar fi plâns vreo zece minute fără oprire. O sun pe vecina să îl trimită pe Nelu, poate îl liniștește.
Întocmai, vecinul invocat în măsluirea Leanței se înființă la poarta lor și, în sfertul academic, cei doi bărbați se distrau nevoie mare cu poante obscene, ridiculizând politica și dedicând romanțe idealului feminin splendid oglindit în chiar nevestele lor. Când se asigură că atmosfera era propice pentru viața firească a unui cuplu împlinit, Leanța veni spre ei târșind papucii ca de la un drum lung și anevoios.
- Daʼ ce tot faci, femeie în vie? își abordă Ițenco nevasta cu drăgăstoasă voce.
- Am mai făcut o leacă de treabă, că parcă nu se mai termină și m-am săturat.
- Lasă treaba pentru mâine, că doar nu au intrat zilele în sac. Bea și tu un vin cu noi.
Nelu nu știa nimic de împunsăturile anterioare ale vecinilor săi. Leanța o sunase pe nevasta lui cu rugămintea de a-l trimite cu un calmant pentru durerea de măsea a lui Ițenco. Acesta era limbajul codificat al femeilor prin care își transmiteau vaietele conjugale și inventau artificii pentru a se susține reciproc. Mai departe, seara decurse în regulă, iar Nelu plecă la casa lui, nu fără a lăsa pe colțul mesei bulina pe care gazda presupuse că acesta ar fi uitat-o.
Apoi soții încuiară ușile cu câte trei zăvoare și merseră să se culce, în semn de respect pentru normalitatea vieții de cuplu atipice.
Ne vine greu să decidem dacă, în acei ani, ipocrizia manipulatoare a Leanței era doar exercițiul unei inteligențe bine mascate cu vălul neputinței. Dar acum, în proximitatea momentelor dedicate scrierii rândurilor de față, avem toată certitudinea că disimulările femeii au devenit un automatism asupra căruia aceasta nu mai posedă nici coerență, nici control. Dezechilibrul ei mental tot mai vizibil se manifestă pe direcția răului, cu diferența că, în cazul de față, răul caută orbește calea spre o țintă externă și abia dacă atinge sursa lui. Cu alte cuvinte, pare că vocea ascunsă a Leanței din trecut are autonomie, că subconștientul ei îi invadează rutina spre uimirea celor de lângă ea, deseori puși în situația de a conchide că femeia aiurează fără o boală psihică specifică. Recent, Leanța s-a trezit speriată din somn și, parcă dând socoteală unui judecător camuflat în beznă, spuse:
- Sunt, într-adevăr, o cotoroanță! 

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]