Leanța Cotoroanța (cap. 4)

[Paul Rotaru]

Sănătatea lui Lăbuș devenea tot mai instabilă și descurajantă în ochii stăpânului său. Milos până la înlăcrimare față de biata vietate, Ițenco desfășura largi întrețineri cu patrupedul, vorbind cu el așa cum nu se pricepea să o facă cu oamenii.
— Ce să-ți mai dau, prichindelule, ca să te văd că mănânci? Tânăr ești. Colții sănătoși îi ai. Stăpânul te iubește și te lasă slobod cât vezi tarlaua de mare. De ce nu mănânci?
Lăbuș, în loc de răspuns, privea inert în gol, printre călcâiele interlocutorului, căutând parcă o fărâmă de respirație. Ochii umezi ai cățelului se aplecau când și când spre abundența de hrană din fața lui, însă, cum o atingea cu vârful botului, își încleșta fălcile într-un refuz categoric de a mânca.
— Mă, Coco, daʼ o fi răcit! Se auzea alternativa ușor avizată a Leanței. Ai chemat veterinarul să se uite la el?
Păstrând aceeași notă extravagantă care părea comună ambilor soți, Ițenco reculă:
— Să mori tu dacă nu le știi pe toate!
— Mă, daʼ nu te uita la mine așa! Ori faci ceva cu câinele, ori lasă-mă dracuʼ! Ce, crezi că, dacă îi sufli în cur cu prăjituri, se face zmeu?!
În ziua aceea, Leanța exagerase cu șmotrul și se expuse în bătaia curenților de aer printre ferestre și uși deschise. Astfel, femeia se căpătui de o răceală la plămâni, ceea ce o țintui la pat aproape o săptămână. La început, Ițenco fu străbătut de sumbre îngrijorări, augmentând situația prin lentila propriei ipohondrii, lucru care pe Leanța o irita mai mult decât o ușoară indiferență. Când se puse pe picioare și reveni la dulcea ei rutină, femeia își află soțul plin de efervescență, gata să dea o mică petrecere pentru că i se însănătoșise câinele. Împărtășind această bucurie, Leanța mai că ridică o privire extatică spre cer mulțumind divinității pentru că redase dispoziția bietului muritor alături de care mâncase o pâine amară mai bine de patru decenii. Dar în ziua următoare, Lăbuș fu din nou apatic și fără poftă de mâncare, ceea ce îl îmboldi pe Ițenco să remarce:
— Femeie, mi se pare foarte ciudat că te-ai făcut bine, iar cățelul a căzut bolnav.
— Ai fi preferat, cumva, să fie invers?
Când era lăsat fără replici, ca acum, Ițenco ofta cu suverană lehamite, preludiu la un scandal de care Leanța părea să ducă dorul. Deși direcția suspiciunii lui împotriva femeii era întemeiată, luând calea intuitivă, el nu avea contextul, căci Leanța, când își propunea să țină un secret, nu putea fi descusută nici cu metodele Inchiziției. Ba mai mult, ea însăși era străină de suferința câinelui. Iată cum se petrecură lucrurile.
Înzestrată cu o sănătate de fier, consecință a genei care asigura longevitatea femeilor din neamul ei pe linie maternă, Leanța era un caz particular în materie de diagnostic medical în sensul că perioadele de medicație și repaus prescrise de medici se vădeau cam prea lungi pentru simptomatologia ei personală. Aflase în adolescență, oarecum pe bună dreptate, că minionele trăiesc mai mult decât femeile înalte și, grație unei educații care încuraja rezultatul în detrimentul concursului până la competiția neloială, își formase un soi de autostimulanți psihologici care i-au exacerbat o personalitate numai de ea știută. De aici, o tainică încredere în sine a edificat în jurul ei acea capsulă personală, invizibilă și impenetrabilă care, pe lângă stima de sine ancestrală, i-a asigurat acea imunitate greu de înțeles de către ființe altfel decât ea.
Se făcea că, pe la începutul lunii de miere, Leanța auzise pe cineva vorbind cu mama ei:
— Vai! Pe rele mâini ați lăsat fata asta!
Dacă ar fi fost un străin, Leanța l-ar fi sugrumat pe loc. Însă, pentru că cel care spusese treaba asta era un văr de după tată, ea se rezumă să-i nutrească acestuia ura neîmpăcată specifică. De altfel, Leanța nu prețuia relațiile cu oamenii la justa lor valoare, fie aceștia rude ori simple cunoștințe, drept pentru care abia dacă o mișcau despărțirile, iar sporadicele ei accese de nostalgie se limitau la înfiorări irepetabile și fără nicio urmă. Cu atât mai puțin o afecta suferința unui animal, fără a vedea în moartea câinelui un motiv de satisfacție. Odată, Ițenco i-a făcut grave imputări față de răceala ei inexplicabilă. El însuși animat uneori de un sentimentalism desuet, dar autentic, se izbea de o neînțeleasă pudoare care îi retezau elanurile intime.
— Păi, dacă ai uitat din ce suntem noi făcuți, zicea el nesuportând respingerea, sigur trebuie să știi din ce-i făcută fie-ta!
Asemenea aluzii stimulau femeia pudibondă până la a se cruci de cataclism, fără a fi ea însăși o bigotă din fire. Gestul ei avea drept scop sădirea unui sentiment de culpă augmentat până la cote megastructurale, sfidând însemnătatea reală a faptelor. Pe de altă parte, acesta era felul lui Ițenco de a-i reproșa soției că nu își iubește fiica, astfel desființând mitul mamei absolute care nu era decât produsul unei mistificări poetice. În esență, însă, el nu făcea decât să își reproșeze, mai cu vorbe, mai în tăcere, faptul că și-a legat viața prin jurământ la altar de acest ghețar cu aparență umană. Fusese o femeie frumoasă, de o distincție rece, prea puțin răpitoare, însă cel mult curioasă prin amestecul de inocență și discreție pe care tinerii tind să îl acopere cu mai mult mister decât e cazul. Mai mult nerăbdător din pricina fluxurilor hormonale decât naiv, tânărul de atunci fu străfulgerat de silueta ei văzută în treacăt, clipă din care începu să-i contemple extensiile imaginare care apar în mințile visătorilor sentimentali. Iar trăsăturile ei idealizate se accentuau sub apăsarea unei stranii melancolii datorate plecării lui de acasă pentru a efectua stagiul militar. Însă inima lui fu captivată în mrejele iubirilor pripite atunci când Ițenco și-a pierdut tatăl, când Leanța fu alături de el doar cu prezența, neștiind ce cuvinte să spună pentru consolarea nefericitului. De altfel, ea nu se pricepuse niciodată să ofere alinare, părând mai degrabă că ceartă oamenii pentru necazurile lor și insinuându-se în slăbiciunea celorlalți pentru a-și deplânge propriile dureri.
Dacă Ițenco ar fi înțeles minunea asta mai devreme, soarta lui generală ar fi fost cel puțin cea a unui om care știe să moară împăcat. Ori el s-a erijat în decizionarul exclusiv chiar și în chestiuni care îi depășeau priceperea firească, ceea ce a făcut din el, treptat și mai ales prin exercițiul autocrației neinspirate, victima acelei deplânse nefericiri căreia proștii i se supun prin semnături cu de la sine convingere. Mama lui îl crescuse în spiritul unei greșeli atavice, lucru care îi sădise oarecum sentimentul că ar trebui să-și asume răspunderea familiei. În același spirit plonjase în această căsnicie ca un înotător fără experiență, el însuși decis să demonstreze tuturor și mai ales sieși că poate întreprinde ceva perfect. Desprins din mediul ostil al unei familii al cărei unic folclor erau reproșurile duse până la calitatea dialogului de mic-dejun, prânz și cină, Ițenco s-a aruncat cu disperare în căsnicia pe care avea să o regrete până la moarte. Firește, spiritul său înclinat spre imaginație până acolo încât să-și distingă limitele geniului în lumea lui de inadaptați prezentului și incapabili de ameliorări imediate, i-a trezit o latură revoluționară prematură. Familia i-a fost deposedată de domenii, tatăl lui a fost închis pentru îndrăzneala de a se fi opus colectivizării forțate, iar el purta stigmatul chiaburului inamic al socialismului încă de la vârsta de 12 ani. Ei, iată, privindu-și trecutul ratat, Ițenco se arunca într-un viitor imprevizibil, față de care își făcuse amare iluzii că va avea vreun cuvânt. Iar când Ițenco se înșela asupra unui lucru, chiar dacă îl speria revelația, mergea cu încăpățânare pe calea lui formală în încercarea de a dovedi că se poate și așa. Trebuia combătut cu argumente până la flagelare ca să fie smuls din teoria pe care oricum nu o agrea, dar o susținea parcă dintr-o sumbră superstiție.
Descoperise, în timp, că socrul lui s-a întors cu sechele de pe front, unde s-a ales cu un șrapnel care i-a scurtat piciorul stâng, singurul supraviețuitor din cinci camarazi. Pentru că, în acele vremuri, veteranii de război de la sate nu beneficiau de consiliere psihologică, consecințele acelor sechele s-au acutizat, degenerând în înfiorătoare crize de isterie până la paranoia. Cei trei copii ai lui, Leanța, Costea și Petruș au crescut, astfel, într-un mediu toxic, siliți să fie martori la repetate reprize de alienare a tatălui care, de cele mai multe ori, culminau prin a le jigni și bate mama. Nefericirea acestor copii este aceea de a învăța că certurile aprinse care ajung la bătaie sunt o normalitate, iar de aici este doar un pas pentru a deveni adulți sociopați.
De aceea Leanța deprinse prostul obicei ca, atunci când greșea, în loc să aibă sentimente de culpă, se eschiva cu agresive răstiri, nedovedind remușcări pentru nimic. Prefera să își provoace soțul să-i ardă una după ceafă decât să lase ocazia de a i se construi un istoric al erorilor. Și manevra asta i-a mers de la începutul căsniciei, lucru care s-a răsfrânt asupra propriului ei copil.
Când Ițenco l-a găsit pe Lăbuș țeapăn, fu străfulgerat de o nevoie irezistibilă de a-și vărsa amarul pentru soarta amară ce i-a fost dat să trăiască alături de o femeie rece și impasibilă. Nu doar că Leanța privea cu o satisfacție ascunsă tristețea soțului ei, dar, după o vreme, începu chiar să manifeste iritare față de amărăciunea lui pricinuită de moartea unui câine.
Ceva mai târziu, Ițenco plecă la stâna din marginea satului, unde avea să întâlnească un mocan care i-a promis un câine. Cum s-a văzut singură, Leanța puse mâna pe telefon, lucru care pretindea în sus și în jos că îi este interzis de soțul ei bănuitor. Îl sună pe Costea, fratele de care o lega o relație cu totul specială și îi spuse:
—Nu mă mai înțeleg cu nebunul. Zici că a turbat!
—Dar ce i-a mai venit de data asta?
—Hachițe idioate! I-a crăpat javra și acum caută un loc în grădină ca să îl îngroape, mânca-i-ar mațele!
—Dă-l în mă-sa! Nu-l lua în seamă!
—Păi cum să nu îl iau? Tu știi ce mi-a făcut aseară? Mi-a aruncat farfuria cu mâncare în față și a zis că sunt o stricată ca mama și că tu ești un alcoolic ca tata!
—Cum să zică asta?! Daʼ ce, mama e curvă cum a fost mă-sa?!
—Gata, închide, că vine în casă. Vorbim mai târziu.
Așa proceda Leanța deseori: după ce își aducea fratele la paroxism asmuțindu-l împotriva soțului, reteza discuția felicitându-se pentru izbânda propriilor fabulații. Apoi făcea o vizită la damigeană și se apuca de treburile cotidiene. În ce privește alcoolismul răposatului veteran, acesta era un lucru unanim recunoscut de toată lumea, sătenii șoptind pe la colțuri că acesta devenise atât de viciat și scandalagiu încât nevasta a fugit de acasă și nu l-a mai văzut decât la înmormântare. Cert este că patima beției aparținea și celor trei frați, lucru de asemenea intrat în normalitate. Obiceiul fabulației, însă, era doar al ei și al lui Costea, deprins din copilărie, ceea ce la maturitate le caracteriza lipsa totală de remușcări. Și mai înfiorător este faptul că amândoi se completau câteodată în aceste stranii plăsmuiri, sorbindu-și reciproc vomele de minciuni. În rest, ei aveau un limbaj al semnelor foarte bine tăinuit și asta a dus deseori la decizii greu de imaginat.
Spre seară, Ițenco ajunse acasă și își strigă nevasta pentru a-i arăta frumusețea de cățel cu care s-a ales. Era un pui de pechinez, cam corcit, dar dulce foc și simpatic în voioșia lui. Leanța simulă ușurarea că, în sfârșit, au și ei cățel în curte și se porni să laude cu aprecieri sterile nasul și ochii patrupedului. Apoi căută în bucătărie niște resturi de mâncare pentru noul membru al familiei, nu fără a-și lua doza de etilice, după care chemă animalul la blidul ce i-a servit defunctului Lăbuș.
Ițenco și-a mai răsfățat pudelul cu alinturi și bunătăți pentru o vreme, după care își sună sora spre a-i împărtăși bucuria. Aceasta, la fel ca celelalte cu care vorbise puțin mai târziu, i-a spus:
—Se vede că îți lipsește copilul. Ar trebui să vă împăcați, mai ales pentru sănătatea ta.
În acest timp, Leanța se asigura că pachetul cu sodă caustică este la locul lui numai de ea știut. Deja abțiguită, decizia privind soarta micuțului animal fu ca și luată.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]