După chef lung și joc pe jar
În zi de Dragobete,
Mă ațipeam sub un stejar,
Sleit de mândre fete...
Și doar simții ca peria
Din spate-un ram, pe haină...
- Ci numai nu te speria,
Am să îți spun o taină...
C-amu e vremea, altfel ba,
M-a liniştit copacul...
Ăst lucru nu te întreba,
De ce acuma facu-l...
- Ba, iaca te întreb surprins:
Amână, nu-ți îngădui,
De somn de moarte parcă-s prins...
- Aș vrea, dar vezi, prăpădu-i:
Voi fi chiar mâine doborât...
Și-au pus de gând sătenii
Că-s prea bătrân, scorbos, urât,
Li-s mai de preț buștenii....
Așa gândesc în felul lor
Cu mintea ca securea
Și sufletul ca de topor:
Să decime pădurea...
Și-apoi, de-aceea țin să-ți zic
Povestea din vechime,
Să nu se piarză-n timp nimic;
Îi hăt din strămoșime...
- Bag samă eu că mă frâmânți
Cu snoave vechi, tataie!
I-am zis eu aspru, mâ încânți
Să nu las să te taie...
Amu, că tot m-ai sâcâit,
Zii snoava copăcească,
Și cât stau colea tolănit
S-adorm, să îmi priască....
- Ba, vei ciuli urechile
Și somnul va să-ți treacă
De auzi-vei vechile
Povești, numai oleacă,
Legende-aduse-n crengi de vânt...
Le-am pus la rădăcină,
Scobind o groapă în pământ,
Comoara lor să țină...
La ăste vorbe mai cu tâlc,
Dă inima-mi să sară...
Roșii pe loc și tăcui mâlc,
Mirat cale-afară.
Și glasu-am înmuiat pe loc,
Copacului zicându-i:
- Mă iartă, dar m-ai pus pe foc...
Și luai în samă gându-i...
- De când eram și eu un pui
De pom, încă-i povestea
Și-o spun s-o știi și tu să spui
La alții toate-acestea...
Demult, demult, s-a pomenit,
Și eu spun mai departe,
Pe când nici scrisul n-a pornit
Să sape-n piatră carte....
Și nici porunci în scris să dea
Cel Drept și Bun din ceruri,
Ce prin Cuvântu-I piaza-rea
O-nfrânge-n multe feluri,
Din vremuri, dară, de demult
Uitate și apuse,
Când iernile durau prea mult
Precum la pol, cum spus e,
Ca gerului să-i țină piept
Rar se găsea făptură
Cum Omul cel viclean, deștept,
Cu hrană și căldură...
Era pe când doar stele seci
Pe-ntinderi de ninsoare
Și-mpărății pustii și reci
Prindeau un fir de soare
Troienele cirezi-cirezi,
Zăpezile cât hătul
Și nopțile până-n amiezi
Durau smolind omătul.
Și vorba-n vânt să n-o lungim
Precum în vânturi neaua,
Prin timp o leacă să fugim
Ca pe polei mărgeaua
Și să vă spun ce mi s-a spus
Și am acum a spune
De dinainte de Iisus
Și basmele străbune...
Cică prin martie, pe-atunci,
În prima zi din lună,
Din negureala unei lunci
De crâng și văgăună,
Ca un brăduț dintre stejari,
La margini de pădure,
Arsă de-al gerului pojar
Ce-avu să îl îndure,
Ivitu-s-a ca un strigoi
Ce-ntâi și-arată-o mână
Și-ntregul trup mlădiu apoi,
A Primăverii Zână.
De friguri luată și de mers
Printre nămeți și ghețuri,
Cu ochii stinși și chipul șters
De dârdâieli și grețuri,
S-a sprijint de-un copcel
Din preajma-i să nu pice,
Să-și tragă sufletul nițel,
Și-n minte ce își zice:
- Ehei, amu m-am cam grăbit,
La măritiș ca fata...
Ci prea degrabă am venit
Cât iarna nu e gata...
Nici semne a pleca nu văd
Și nu se lasă dusă,
Ci încă frigu-i și prăpăd,
Și eu mă simt răpusă...
Dar cum ședea pe trunchi în șold
Și-n spate să nu cadă,
Firavă-n trup precum un bold,
Zări de sub zăpadă
Firav, sfios, verzui și el,
Minune de minune:
Un fir plăpând de ghiocel
Prin spini de mătrăgune...
De bucurie, de extaz
Sau delirând, săraca,
Uitând de marele-i necaz,
Găsi putere, iaca,
Și frântu-s-a cu mari sforțări
Să-ndepărteze spinii
Și-ncolăcitele brățări,
Să smulgă mărăcinii...
Cu delicatele-i mișcări
Într-un genunchi pe cant a
Eliberat spre zori de zări
Din umbra morții planta...
Dar zâna Iernii, rea de soi
Și aprigă de crudă,
Pândea pitită după-un sloi
Crâpând de-a urii ciudă
Precum ades și tot mai des
Ni-i scris să se întâmple,
Pe Crivăț l-a dus la șes
Din munți sticlind pe tâmple
Și ger să sufle cum n-a mai fost
I-a dat pe loc poruncă,
Să nu-și mai afle adăpost
Nici-un lăsar din luncă.
Și s-a pornit pe sughițat,
Vârtej de frig să scoață
Și ghiocelul a-nghețat
În sticla cea de gheață...
Dar buna zână, timpuriu
Parcă-ntradins trimisă,
Cât să nu fie prea târziu,
Cu gura-ncet deschisă
Și palmele-i ca un căuș,
Suflă din piept căldura
Și viul aer ca un duș
Să apere făptura...
Dar de nesomn, de drag, de chin,
Din nebăgare-n seamă,
La deget o răni un spin
Ușor cât să nu geamă...
Și-o picătură s-a prelins
De sânge cald de înger
Pe albul florii roșu nins
De stropul ca de sânger.
Și-n fibre-i când i-a pătruns
I-a dat puteri să-nvie
Cu viață și iubire uns
Și-n veac de veac să vie...
Și, astfel, iarna a plecat
Iar de pe-atunci e-nfrântă
Și ghiocelul delicat
În Martie ne-ncântă.
Iar roșul de la mărțișor,
C-e n alb de nea se-mplete
E sângele de drag și dor
Ce florii viață-i dete...
Ei, bine, văd, ai amuțit...
Dar cum milos e omul,
Simți-vei lamă de cuțit:
Eu mi-s acela, pomul...!
Scrisă azi, 1 martie 2014,
între orele 13.00-20.00,
după o proză foarte scurtă
de Floarea Cărbune
-->
Comentarii
O legenda foarte friumoasa!
Un admirabil poem, care va rămâne moştenire urmaşilor... spre neuitarea tradiţiilor strămoşeşti...Sunt onorată, ca şi la "Năvalnic", pentru că implicit, aţi pus în valoare cele două proze ale mele, respectiv "Legenda lui Dragobete" şi "Legenda Mărţişorului", oferind cititorilor o reală bucurie şi mândria că sunt români. În continuare, pe scala valorilor mele, vă situez alături de Eminescu. Cu aleasă consideraţie,
Floarea Cărbune
Frumoasă legendă!
Nimeni nu stia ce sa faca pana cand, un tanar voinic s-a hotarat sa il infrunte pe zmeu si sa elibereze soarele. Acesta a pornit la drum, avand puterea multora dintre pamanteni. Calatoria tanarului a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. Spre sfarsitul ierni, acesta a gasit castelul zmeului si s-au luptat zile intregi pana cand zmeul a fost doborat.
Slabit si grav ranit, tanarul a reusit sa ajunga pana la temnita soarelui, l-a eliberat, dupa care a murit, sangele acestuia curgand pe zapada alba. Soarele a urcat pe cer si a vestit venirea primarii, umpland de fericire inimile pamantenilor.
De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi, unul alb si unul rosu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul semnifica dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sangelui tanaralui voinic. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.
O alta legenda a martisorului ne spune ca intr-una din zile, umbland cu oile pe munti, baba Dochia a gasit o para pe care a legat-o cu un fir de ata. Toate acestea s-au intamplat intr-o zi de 1 Martie, de atunci extinzandu-se obiceiul.