s-a umplut de praf
gura cerului
văd melci târându-se anemic
atât de liberi
în nevederea lor mută
fluturii au aripi surde
și mii de culori care strigă
ca la un zbor
de condor prăbușit
sunetul ierbii ce crește
din pământul verde deplin
sparge timpanul ciclopic
al nopții ca un șarpe unduind
în apele clare solitar
stele își ciocnesc
veacul de singurătate
comete sterpe ale universului
a(s)muțit
am (de)căzut din mine
într-o tăcere adamică
atât de simplist se tace
când orbii cai ies din mină
cai inutili
cărora li se oferă
o libertate mirobolantă
un soare orbitor
o mângâiere tardivă
orbi ai luminii
tăcem ca în minele amenințate
de prăbușiri parșive
urlând în peștera sinelui nostru
afon
cine mi-a spart auzul
cu bulgări de lumină
și mi-a orbit vederea
cu sunete sculptate
la masa tăcerii din mine?
mă strigă oarecine
este gura orașului
dinții lui de gigant
rod șine cauciucuri ore sunete
se tace ca în aula magna
când moartea ne deșiră timpul
ghem al iubirilor-matrice
cuibărit în alveola plămânului drept
stropi din tăcerea mea
sădesc cuvântul
-->
Comentarii
Multumiri!
Liniştea academică, nu este... linişte!
Frumoasă viziune!
Mulțumiri
Recitit cu placere!
.......ce bine vorbește tăcerea în cel ce orbește lumina în sine și se sădește......... Drag!
Frumoase versuri!