lirismul meu
câteodată lirismul meu se varsă în aripi de ceață
prin păduri, prin parcuri, prin izvoare, prin munți,
prin cântec de ciocârlii și joc de căprioare,
prin floarea de cireș, prin floarea de tei,
prin mugurii tăi din care vor răsări magnoliile,
câteodată cerul tremură prin ramuri, adus lângă noi
de vântul trubadur care răsună la geam
făcând să se zbată frunzele într-o mică dramă,
câteodată craiul amurg ucide macii,
scăldând câmpia de grâu într-o baie de sânge,
făcând din ea un câmp de bătaie cu eroii morți,
câteodată paserile au aripi de diamant
și zboară spre apus de frica cuiburilor incendiate
de nebunii cu priviri săgetătoare,
câteodată lirismul meu se varsă pe aleile
pavate cu umbră printre goluri de întuneric
pe unde ne plimbam amândoi
în frumoasele seri, în albastrele seri pline de mister
ținându-ne de mână ca doi copii în grădina raiului
și eu îți povesteam despre dragostea noastră,
doi amanți în caleașca trasă de fluturi,
în mii de magii, călcând parcă pe aripi de vis,
doamneee, ce frumosă era această poveste,
clipe de aur cu sunet profund de minune,
din care ne trezeam dimineața îmbrățișați
ca doi copii ai lui dumnezeu în tăceri aeriene,
în acel evantai de liniști care coborau din cer
peste chipurile noastre hipnotizate de-atâta fericire,
întoarce-te, făptură de-atădată, într-o rochie de bal
cu trupul tău care mirosea a ambră,
vribând, când gestul meu de cavaler tragic
se rupea din armuri și te-mbrățișa ca pe-o comoară
din poveștile noastre ale copilăriei,
ce departe este umbra ta, iubito,
te văd la geam ca o fantomă venită să mă sperii
cu atâta fericire, te-aud chemându-mă de pe altă planetă,
cerându-mi să-ți scriu poezii,
tatuate pe coapsele tale de marmură, spălate cu lapte
muls din ugerii norilor și din ceața zorilor.
nu știu de ce sărutul meu acum e rece
și dragostea ca un frig din ghețurile siberiene
care mă face să fug prin ploaia de sânge
spre singurătățile mele,
nu știu de ce a amorțit timpul într-un balon de săpun
care s-a spart la prima adiere a morții
și m-a lăsat dezarmat ca pe un barbar,
pradă leilor într-o arenă romană
sub privirile hulpave ale privitorilor.
câteodată lirismul meu înseamnă lacrimă
pe-o foaie galbenă de hârtie,
știu, prima ninsoare e departe,
poate doarme în păduri cu tine
și acum vine sub formă de ploaie prin lacrima mea
să stingă focul mistuitor al amintirilor,
bătrânul corb ne dă ocol,
fantasmele-au rămas în ochiul sigilat
și noi ne târâm prin cripta ceții în care vom pieri…
miercuri, 30 mai 2012
-->
Comentarii
Mulțumesc Lenuș, mulțumesc Mihaela!
Citit cu mare drag...Felicitări!
Întodeauna "lirismul" dumneavoastră este de toată admiraţia, d-nule Ionescu.
Mulțumesc Delia pentru frumoasele cuvinte pe care le-ai spus despre acest poem.
Ce superb tablou şi dovada că dragoste nu moare niciodată ci din contră, cu trecerea timpului ea este tot mai aproape de dumnezeire. Un poem de mare, mare sensibilitate domnule Ionescu. Calde felicitări.