Litanie
eu nu mai am timp să aştept, e prea târziu,
de aceea scriu mereu, se-apropie ora fatală
când voi pleca în largul zării să cresc în mit
ca Odiseu care rătăceşte şi astăzi prin pustiuri,
voi face un popas lângă veşnicie ascultând
liniştea ascunsă din munţi şi păduri
cu toiagul tocit voi rătăci prin singurătăţi
fulgerând pe-o coamă de dor prin fantastica
noapte a pământului cu visul cu care-am plecat
să-nconjur pământul şi lumile astrale;
mi s-au topit visele, s-au făcut ape călătoare,
drumul de la mine până acasă a-nţelenit,
cu iubire cu tot, s-a făcut golgotă,
valurile s-au spart şi-au rămas fărâme de catarguri,
ce plutesc în derivă pe-o mare-n furtună.
tinereţea m-a purtat prin fulgere,
fiecare iubire a fost o posibilă despărţire,
fiecare despărţire o posibilă reîntoarcere,
am încărunţit în somn, visând chipul iubitei,
umbra ei mi se arăta ca-n poveste
tot mai zveltă, mai bălae, cu litania pe frunte,
mă ruga să mai stau să-i cădelniţez iubirea,
alergam să-i caut trupul şi ea devenise ştimă
printre ceţuri şi abise se depărta ca o arătare.
iubirile mele au apărut într-un amurg de toamnă
cu plopii înşiraţi ca nişte schelete pe cer
şi toate au dispărul în dimineaţa iluziilor
topindu-se în oglinzi de ape stătute,
lasă-mă,Doamne, lângă o fântână să mai sorb
un izvor de lumină, şi mai lasă-mă lângă un copac
unde iarba mă sângerează până la glezne
s-ascult sămânţa cum creşte-n lumina lunii;
cad frunze, draga mea, e toamnă,
ne ducem parcă în paradis până la marginea lumii,
se uită arborii triştri la noi şi stelele ni se scutură-n cap
cum îngenunchem pe pragul de lemn al casei noastre.
luni, 27 octombrie 2014
-->
Comentarii
Frumoase versuri!
Muzlţumesc Agafia şi Gabriela pentru aprecieri.
Recitit cu multa placere. Admiratie.