lumea mea
lumea mea dispare-ncet
ca versul unui sonet,
cu nebănuite vini
pe un eșafod de crini.
zeii care o vegheară
au în lacrimă o gheară
și în timpul lor virgin
mușcă cu ceva venin.
mâna lor nu mai dezleagă
ora care e întreagă,
lumile mai pier, mai vin,
pe un timp calp și senin
și încearcă să renască
alte visuri, altă mască,
alte valuri care-o sorb
pe destinul nostru orb.
pe tărâmul lor departe
îngerii ne strigă-n moarte
și în ochiul rotitor
văd destinul tuturor
ce se-neacă prea supus
unde gândurile nu-s
nici iubire și nici ură,
elixir de băutură,
ca un ultim testament
unde visul e absent
în noaptea ființei noastre
pe tărâmurile-albastre.
cade steaua, bate vântul,
lipiți toți de cu pământul,
ne scufundăm în vechime
timpul trece, timpul vine,
mai înviem și mai murim
înmugurim, ne desfrunzim
și uite-așa-n veșnicul rit
o lume-ntreagă a murit,
o altă lume se devoră,
alunecând din oră-n oră
pe bolta arsă-a altui soare
și viața asta tot nu moare.
duminică, 26 mai 2013
-->
Comentarii
Toată admiraţia mea pentru acest poem...Felicitări!