Lumina mă poartă
din ochii tăi până-n apus,
noaptea se-adânceşte în umbre
sub paşii mei obosiţi,
vântul naufragiază în ramuri
şi-adoarme–un somn greu.
Lava topeşte zorii
în apa mării...
- Cum să nu iubeşti femeia care plânge?
Cum să nu iubeşti să-i scrii poemul?
Fotografie-timp împietrit sub ochii
închişi de lumina orbitoare
a vieţii.
- Vino cu mine la capătul lumii!
- Pământul negru se deschide...
- Lasă-ţi mâinile să simtă meduza!
- Stixul nu-i greu de trecut.
Fiica nopţii sângerează,
şerpii din mine
se zvârcolesc şi se ascund
în tine,
iar tu...
în adânc...
în imagine Perseu ucigând meduza, sculptură de Benvenuto Cellini
-->
Comentarii
Superb poem!
Doamnă Ion Rodica Nicoleta, într-adevăr, ceea ce emană durere vine ca o eliberare, iar lacrima readuce seninul, lumina
Lumina ... din poeme!
Gandind in perspectiva, scormonind dupa frumosul din urat, descoperim uratul din frumos... sau invers. Ceea ce emana durere vine ca o eliberare, Inainte de lacrima sufletul e indoliat, dupa ce lacrima a curs in oceanul gandului, seninul de deasupra noastra se largeste. Zadarnic citesti un poem cuvant cu cuvant daca nu ii intelegi ascunzisurile din care a izvorat. De aceea trebuie sa gandim literar. Eu mi-am exprimat o opinie. Cu toate ca orice opinie are si un"contracandidat". Deci ma repet: un poem cutremurator! Felicitari pentru continut!
Mulţumesc pentru semnul aprecierii.
Rar se întâmplă ca oamenii să se cutremure când lumina coboară adânc în pământ. Şi atunci scriu...
Un poem cutremurator de frumos. Felicitari!